ce-am citit în iunie și alte peripeții (2022)

Printre două mașini la spălat, o mâncare la cuptor, un alergat, niște nebunii cu copilul meu, citit, făcut puzzle, jucat la căsuță și altele asemenea, am decis să vă scriu și despre ce-am mai citit în iunie. Mi-am dat seama că azi e ultima zi a lunii dintr-o postare de-a Ancăi Zaharia — și ce repede a trecut prima lună de vară. M-am uitat și la ce am citit în iunie anul trecut și parcă nici nu mă simt foarte departe de cărțile pe care le-am citit atunci. Distanța și timpul sunt niște lucruri atât de bizare și relative câteodată. Așa cum spune și un poem de Gabriela Feceoru din vax:

și nimeni nu o să-și mai arunce cu altă viziune în viziunea mea despre timp. nu există timp asta înseamnă că nu există actualitate. noțiunea de timp a creat-o omenirea fiindcă îi place să fie prizoniera a ceva. există și azi femei care stau să coasă poeziile pe pânză. ca mine noapte de noapte cu ecranul pe gură.

Gabriela Feceoru, vax, ed. Charmides, 2022, pag 100

Îi spuneam astăzi Marei că atunci când o să învețe să scrie o să poată să țină și ea un jurnal. Ca Lily. Din Sims. Avem o familie numeroasă cu preocupări multiple, ceea ce ne încântă pe amândouă. M-a ascultat cu atenție. Adevărul e că vrea și ea să știe să scrie, dar i se pare încă o întreprindere complicată, ceea ce e perfect în regulă. I-am spus și că țin și eu un jurnal din când în când, dar nu sunt pregătită să-i mărturisesc cât de haotic e și ce relație întortocheată am cu această activitate de care mă țin totuși atât de legată. Și postările astea lunare despre ce-am mai citit în luna x fac parte din încercarea mea de a consemna ceea ce sunt și fac aproape zilnic. Așa că sunt și aceste mici postări un soi de jurnal. Andrei Crăciun spunea o chestie de genul ăsta în episodul de podcast de la Zest (cu Sabina Varga): Oamenii confundă talentul cu munca. Am preluat de la el ideea asta conform căreia toate consemnările astea virtuale ale noastre sunt și ele un soi de jurnal. Un fel de amprentă a faptului de a fi fost aici într-un anumit fel. Faptul că eu scriu pe blog de la 14-15 ani e altă poveste, cu toate că multe din intrările alea nu mai sunt disponibile pe nicăieri. Și așa că uneori îmi e un pic lene, o să fiu sinceră, să fac postarea asta lunară despre ce-am mai citit. Mi-e mai simplu să fac o poză și gata, dar apoi simt un soi de pierdere sau o părere de rău pentru că e un obicei care-mi place și pe care nu vreau să-l abandonez doar din motiv de lene, cu toate că, așa cum îmi vine mie să zic mereu cu tot ceea ce fac (ceea ce nu vă recomand și dvs.), nu e mare brânză.

Dar să trecem la ceea ce ne interesează cu adevărat.

Ce s-a citit, ce s-a întâmplat? Aveam impresia că am citit tare puțin, dar când am adunat titlurile, parcă s-au înmulțit din senin — ceea ce e drăguț câteodată.

Despre Copilașii mamei lenește sunt fericiți la grădiniță v-am scris deja mai multe și îmi mențin părerea că ar putea fi o lectură foarte utilă pentru anumite persoane/mame/tați, chiar și pentru educatoare. Mi-a făcut bine s-o citesc chiar și acum când nu mai avem treabă cu acomodarea la grădiniță, dar cred că ar fi fost cu atât mai utilă în urmă cu vreo 3 ani când a început fiica mea să frecventeze locul ăsta absolut magic. Deci nu pot decât s-o recomand și altora, în speranța că se va dovedi, măcar pe alocuri, utilă. Anna Bîkova vorbește cu sens, ușor mainstream, pe înțelesul tuturor și cel mai tare îmi place că nu mă face să mă simt inconfortabil cu sfaturile ei — așa cum mi se întâmplă uneori cu anumite cărți de parenting pentru că mi se pare imposibil ceea ce propun. Totuși, e posibil să fi ajuns și eu la o anumită “maturitate” din punctul ăsta de vedere. Atunci când mi-am dat seama că nu voi fi niciodată o mamă perfectă și asta e OK. O găsiți la Editura Paralela 45. De luat împreună cu Copilul independent, zic eu.

Note despre suferință a Chimamandei Ngozi Adichie este o carte super-scurtă și incisivă în care povestește cum s-a simțit atunci când și-a pierdut tatăl — este o carte despre procesarea acestei suferințe, dar și mai mult despre dragoste. Despre pierdere, desigur, dar din care reiese atât de multă iubire. A fost înduioșător și blând s-o citesc, în același timp. A apărut la Black Button Books și cred că ați putea s-o luați împreună cu Feminist(ă), Feminiști pe care v-am recomandat-o și cu ocazia recentului meu articol în Revista Golan: 5 moduri prin care să-ți dai seama că ești feminist. Adevărul e că Chimamanda Ngozi Adichie scrie minunat și ficțiune și nonficțiune pentru că adresează lucruri reale, importante, într-un mod onest, real și totodată foarte logic/rațional, ceea ce mie îmi place. Întâmplarea face că tocmai Feminist(ă), Feminiști citeam în iunie anul trecut.

Mama râde a lui Chantal Akerman despre care deja v-am mai povestit, încă sunt în stand by cu filmul ei Jeanne Dielman și mi-am tot propus să vă spun mai multe despre cartea asta după ce văd și filmul (am menționat-o și aici) pentru că merită un loc al ei special în spațiul ăsta virtual al meu. Dar, pe scurt, aș zice că e un memoir de citit, mai ales pentru persoanele care i-au văzut și iubit filmele — eu fac drumul invers, dar asta nu e deloc rău. O găsiți tot la Black Button Books.

Și cam atât la capitolul nonficțiune. Să trecem și la proză.

Bărbatul fără cap de Lavinica Mitu, cartea ei de debut, proză scurtă. Mi-a plăcut mult cartea asta și sper să-mi găsesc timp să vă povestesc mai multe despre ea, dar plănuiesc și s-o aduc la Perfect Contemporan pe Lavinica Mitu să ne povestească ea mai mult despre cum s-a înfăptuit acest Bărbat fără cap, de altfel proza care dă denumirea cărții e printre preferatele mele și cred că a făcut o treabă excelentă în a naviga prin anumite teme atât de reale în viața noastră din România — totul prin ochii unor fetițe. Îmi place și acest lucru, că toate impresiile și întâmplările ne sunt dezvăluite prin ochi feminini. E un debut tare bun. O găsiți la editura Polirom, o puteți lua de aici.

Oameni fără piele de Suzănica Tănase, a doua mea întâlnire cu Suzănica Tănase, despre prima deja v-am povestit mai multe: am scris aici despre Grădina Sofiei. Și aici avem de-a face cu prozo-poezie, dar îmi place s-o încadrez la proză pentru că este consistentă cartea și pentru că dacă scoți vreun poem, își pierde din sens și consistență, așa cum cred că nici poemele nu pot sta singure. Suzănica Tănase continuă să scrie incisiv și similar lui Aglaja Veteranyi și Tatiana Țîbuleac. De data asta povestea ne este dezvăluită sub forma unor mărturisiri ale unui bărbat care și-a pierdut mama și încearcă cumva să ofere un sens acestei dragoste pe care o simte încă pentru ea, foarte intensă, pe alocuri cu anumite indicii oedipiene (nu știu cât intenționate sau voalate, probabil că asta rămâne la latitudinea cititorului). O carte intensă care nu știu dacă sau cât mai păstrează din autobiografismul primeia. A fost o bucurie s-o citesc din nou astfel pe autoare și cred că se potrivește foarte bine și titlul. Sunt unele senzații și detalii pe care simt că le-am întâlnit și în Grădina Sofiei, chiar dacă vocea e clar diferită, la fel și personajele și atmosfera — și, în definitiv, e vorba despre altceva. Ar fi interesantă totuși o paralelă între cele două pentru că în Grădina Sofiei avem de-a face cu pierderea unui copil nenăscut și în cea de-a doua cu moartea unei mame. O găsiți la Casa de Pariuri Literare. (O găsiți aici)

Ceaikovski la walkman de Andrei Dosa, după angoasele din Mama râde și Oameni fără piele, dăm de angoasele lui Andrei, nu ale lui Dosa, ci ale personajului principal din prima parte a cărții —un adolescent timid îndrăgostit de o fată rebelă și dură care chiar nu îndrăznește să facă un pas “serios” pentru această atracție. V-am mai scris și aici despre cartea asta, cred că ar trebui să se bucure de popularitate printre tineri și a fost tare mișto să revin la a-l citi pe Dosa — chiar, în iunie anul trecut citisem Multă forță și un dram de gingășie. Iar voi puteți în continuare asculta episodul de podcast cu el: Multă forță și un dram de gingășie, exact cum ne-am trăit noi adolescența, iar această multă forță și un dram de gingășie e o sintagmă care, zic eu, se potrivește bine și cu conținutul micro-romanului nou :). Cine știe, poate apucăm să vorbim și despre cartea asta din colecția Prima Dragoste. O găsiți la Editura Paralela 45.

Lumânările ard până la capăt de Sandor Marai, tot aici am vorbit și despre cartea asta și mă bucur că am fost convinsă s-o citesc de mai multe impresii ale mai multor oameni, mai ales că sunt cam deficitară la capitolul literatură maghiară. O găsiți la Curtea Veche Publishing. Merge foarte bine dacă aveți chef de o lectură ușor filozofică, cu dialog lung, replici cu substrat, un soi de fluviu al discursului. Mi-a plăcut mult stilul lui Sandor Marai și e într-adevăr un roman care ar trebui să se bucure de mai multă popularitate. (găsiți aici)

Și pe kindle am terminat doar lectura începută în mai, Wyrd Sisters a lui Terry Pratchett care mi-a plăcut foarte mult și despre care nu știu ce să vă spun decât că e absolut mișto, ca tot ce am citit momentan de el din seria Dicworld, e cu vrăjitoare și completely worth your time dacă îți place fantasy-comic-ul, mie-mi place mult de tot cum scrie. Și mereu mă ajută și să mă deconectez și să râd.

La poezie nu stau bine cantitativ, dar sunt foarte bogată în rest:

Blurat de Sorin Smărăndescu, despre care v-am scris deja o cronică la citeștemă.ro: Nu poți atinge nimic din ce se întâmplă în carte asta. A apărut la ed. Brumar. O găsești aici.

Lucy de Teodora Coman, apărută la ed. Tracus Arte (o găsiți aici) și despre care deja v-am scris o cronică mai amănunțită la Revista Psyche

Human alert de Dora Pavel apărută la Casa de Pariuri Literare (o puteți lua de aici).

A terrible beauty is born de W. B. Yeats. Prima poezie din cartea asta rămâne preferata mea. Cred că o să fac un videopoem sau ceva cu ea pentru că e tare drăgălașă.

Vax de Gabriela Feceoru apărută la ed. Charmides. Sincer, am adorat cartea asta și cred că-i cea mai bună a ei de până acum, foarte puternică și reală, mi-a făcut pielea de găină, am empatizat, am rezonat pe alocuri, mi-a plăcut tare discursul despre maternitate, atât de visceral. O să revin #musai despre cartea asta. (Cred că o găsiți aici, mi-e neclar pentru că e la un preț dubios de mic și fără poză, link-ul e către cărturești).

Ce am început și nu am terminat

Mă gândesc să abandonez The Power a lui Naomi Alderman pentru că, deși îmi place mult ideea, nu e prea pe gustul meu cum e scrisă și o lungesc mult. Poate nu-i momentul pentru ea sau poate pur și simplu nu ne înțelegem noi. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e perfect în regulă.

Mai am începută și cartea de poezie Un viitor care se potrivește trecutului de Ioana Iuna Șerban, pe care o citesc lent ca să-mi tihnească, așa că nu e nicio grabă, ce dacă o termin în iulie. A apărut la Editura Vellant.

Am început Cântecul păsării de plajă de Tudor Ganea care-mi place foarte mult, dar nu am avut timp să citesc din ea *sob*. Cred că aș da-o gata repede dacă aș avea niște timp corespunzător pentru citit. Dar, fie vorba între noi, am avut și mari probleme de concentrare zilele astea din pricina oboselii.

Și am citit câteva pagini chiar și din El era frumos, eu eram iritată a Dianei Geacăr, o altă carte din colecția Prima dragoste de la Editura Paralela 45. Și am deja impresia că o să-mi placă foarte mult. Revin după ce mai avansez ceva în lectură.

Ce am ascultat

Am ascultat și podcasturi interesante luna asta, printre care se numără trei episoade de Poetic Podcast cu Andrei Crăciun, un proiect al asociației 7Arte, finanțat de AFCN. Am ascultat episoadele cu: Gabriela Feceoru, Diana Iepure și Andrei Zbîrnea și vi le recomand și vouă pentru că eu am luat câte ceva din fiecare și e super dezinvoltă atmosfera, ba chiar episodul cu Andrei Zbîrnea mi s-a părut super ludic. Mi-a mai plăcut tare și episodul cu Olga Ștefan la Biblioteca lui Gelu, podcastul de la Omiedesemne cu Gelu Diaconu care face o treabă grozavă (și mai e și un poet foarte fain, vezi și tu cronica mea despre ultima sa carte de poezie: Tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin). Și avem ce asculta pentru că sunt vreo 2 ore. Olga a fost superbă, ca de obicei, o reală plăcere s-o ascult&văd. Că, după cum știți, v-am adus un episod cu ea și la Perfect Contemporan: E gălăgie benignă din cap de care trebuie să scap. Ce pot spune, îmi plac mult podcasturile, nu doar să le fac, dar să le și ascult, ceea ce vă recomand și dumneavoastră.

Am ascultat Elefantul Cici la greu și povești inventate de mine, dar măcar nu s-a lăsat cu prea mult Jingle Bells luna asta. Părinții știu de ce, LOL.

Voi ce-ați mai citit?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.