Copilul independent sau CUM SĂ FII O MAMĂ “LENEȘĂ” de Anna Bikova

De curând m-am aventurat să citesc Copilul independent sau CUM SĂ FII O MAMĂ “LENEȘĂ” de Anna Bikova, apărută la noi în traducerea Antoanetei Olteanu la Editura Paralela 45. De regulă mă apropii mai greu de cărțile de parenting. Nu pentru că sunt eu un părinte prea bun pentru ele, ci pentru că uneori mi-e frică nu doar c-o să descopăr că n-am idee ce fac, dar totodată că nici nu pot face eforturile supergrozave pe care le propun anumite cărți. Sunt o lașă din punctul ăsta de vedere, uneori. Am avut emoții degeaba totuși pentru că mi-a fost foarte utilă lectura asta și nici nu m-a făcut să mă simt ca o mamă super nepricepută, ci ca o ființă umană absolut banală care chiar încearcă să fie o mamă bunicică în cea mai mare parte a timpului. Chestia asta e grea, cred că mulți părinți vor fi de acord cu mine din punctul ăsta de vedere. Poate că uneori pare ușor, dar e o treabă a naibii de dificilă să crești un copil. Și Anna Bikova se încumetă să ne dea niște sfaturi despre cum am putea să dezvoltăm conceptul ăsta de independență la copiii noștri. Și e un mare trick aici așa că o încep cu un spoiler, ca să crești un copil independent e cam nevoie să fii și tu o persoană independentă. Știu, e destul de înfricoșător.

“Copii sunt independenți, dacă acest lucru e în favoarea adulților.” (23)

Anna Bikova e pedagog și psiholog cu o droaie de ani în spate de practică cu copii și adulți, în principiu cam știe despre ce vorbește. Singura problemă care apare pentru mine întotdeauna când citesc o carte de parenting e asta: bun, bun, teoria e grozavă, dar ce ne facem cu practica? Pentru că adevărul e că oamenii nu sunt niște roboței, nici măcar părinții, și unii dintre ei nici nu au aceste skill-uri organizatorice ultra-fantastice care să le înlesnească drumul în educarea cât mai eficientă a copiilor. E o treabă destul de dificilă aici și despre subiectul ăsta am putea vorbi toată ziua. Dar Anna Bikova nu o să ne sufoce cu teoria grozavă, ci o să ne ofere și exemple practice (unele foarte mainstream și simple, ușor de urmărit, ceea ce e cu atât mai bine pentru o carte de genul ăsta pentru că oricine poate să priceapă și să contextualizeze ulterior acele situații). Nu m-am simțit pusă la colț și nepricepută citind, nu m-am simțit nici perfectă, a fost chiar o lectură utilă. Să vă povestesc.

Care e faza cu mama “leneșă?”

Sigur, e o capcană aici, lucru pe care-l recunoaște și autoarea. Să nu credeți că avem aici de-a face cu o mamă leneșă pe bune, ci cu o mamă care se abține de la a oferi ajutor insistent copilului când acesta nu are nevoie, care se preocupă să-l învețe să dea cu undița în loc să-i dea ea peștele de-a gata, o mamă care e leneșă în principiu doar pentru că mai târziu, datorită modului în care și-a crescut copilul, o să poată să fie pe bune leneșă. Mama asta leneșă trebuie să piardă o grămadă de timp să educă și să nu facă în locul copilului său ceea ce poate să facă și el, chiar dacă asta înseamnă că o să dureze luni de zile până o să facă cu adevărat chestia respectivă. Să vă dau un exemplu. Ce ne propune Anna Bikova e să ne învățăm copilul să-și pregătească singur ghiozdanul și să nu fie nevoie să ne trezim noi cu o oră mai devreme doar pentru a pregăti totul, când acest lucru ar putea fi lesne făcut de copil dacă îi educăm această responsabilitate. Știu că sună destul de rigid, dar nu e, e destul de mișto modul în care pune problema și cât de lesne vorbește despre copilul independent pe care, de altfel, s-ar zice că ni-l dorim toți. Copiii sunt diferiți, dar asta are grijă s-o spună și ea destul de des, probabil că există totuși un consens în ceea ce privește independența.

“Pentru mine eu sunt pe primul loc. Pentru că dacă acum îmi consacru viața copiilor, o să trăiesc exclusiv prin interesele lor, adică peste zece-cincisprezece ani va fi foarte complicat să scap de ei. Doar cum să trăiesc eu fără copii? Cum o să-mi mai umplu vidul creat? Cum să mă abțin de ispita de a mă băga în viața lor, pentru “a-i ferici”? Și ce vor face ei fără mine, când s-au obișnuit ca mama să gândească, să facă și să ia decizii în locul lor?” (31)

Pentru că, în general, părinții își doresc să crească niște copii care să se descurce singuri în viață și să nu aibă dificultăți fundamentale (să nu știe să-și gătească, de exemplu, sau să nu poată să facă nici măcar alegeri simple, unde mai pui că atunci nu le poate face nici pe cele complicate, ca alegerea partenerului de viață sau a carierei). Totul începe de timpuriu, dar e foarte bunuță Anna Bikova aici și ne spune că nu e prea târziu să fii o mamă “leneșă” și mai târziu, mărturisind că n-a fost nici ea una de la bun început. Mi-a plăcut onestitatea asta (dă chiar și un exemplu cu fiul ei mai mare, dar vă las pe voi să-l descoperiți).

“Mama leneșă” nu este un program de educație, ci o filosofie de viață. Iar diferența de abordare dintre mama “leneșă” și cea “neleneșă” poate apărea la orice vârstă.” (45)

Și presupun că mai e ceva. Cu cât e mai independent copilul tău, cu atât mai mult timp ai și tu pentru tine și lucrurile care te interesează, oricare ar fi acelea. Să nu mai vorbim aici de faptul că sunt o grămadă de părinți care nici nu au timp pentru ei, ceea ce e complet dramatic și îngrijorător. Dar adevărul este că nici Anna Bikova nu descrie o viață ideală, luxuriantă sau super extravagantă în care părinții au timp o groază pentru ei. Din contră, mi se pare foarte realistă și ne propune acest mod de a ne crește copiii și pentru a face lucrurile mai bune pentru toată lumea. Poate că nu o zice clar, dar o simți pe tot parcursul lecturii: copilul trebuie să fie independent, părinții trebuie să fie independenți — nu pentru că nu ne interesează unul de altul, ci, din contră, pentru că ne interesează și ne iubim unii pe alții iar acest tip de dezvoltare & atașament e cel mai sănătos pentru toate părțile implicate.

“Există noțiunea “zona dezvoltării celei mai apropiate.” Nu puteți sări peste această zonă trimițând copilul la activitatea cu care nu se poate descurca (nu știe cum se face). Mai întâi îi arătăm, apoi facem împreună, apoi controlăm, apoi avem încredere în el – e important să respectăm succesiunea acestor etape, fără să sărim peste ele.” (62)

Desigur, ea nu vorbește despre o independență bruscă, forțată sau abuzivă. Presupun că și “generația cu cheia la gât” e o generație independentă. Copii care au crescut știind să facă mâncare, curățenie, treburile casei, mers la magazin, lecții singuri și așa mai departe. Dar Anna Bikova chiar se poziționează împotriva acestui lucru (aici e vorba despre neglijență, chiar dacă impusă din pricina circumstanțelor, nu aruncă nimeni cu pietre în părinții care atât au putut, din contră). Dar nu încurajează faptul de a fi neglijent, ci de a educa treptat independența, de a crea spații sigure și potrivite fiecărei vârste în care copilul să-și manifeste această independență, mizând foarte mult pe faptul că acești pași mici, treptați, ajută la formarea unui anumit tip de personalitate. Scopul final nu e să ai tu ca mamă “leneșă” mai mult timp să te uiți la TV, ci ca prichindelul tău să se transforme într-un adult care se descurcă singur, o face cu plăcere, poate să ia decizii și poate avea, de asemenea, o relație armonioasă cu părinții (cu bune și rele, evident) pentru că nu se creează legături de (co-)dependență.

“Sintagma “independența copilului” stârnește neliniște unor părinți. (…) E important să se distingă între o independență normală, sănătoasă, car aduce numai bine și fără de care nu te poți descurca în viață, și o independență periculoasă, care, se înțelege, nu aduce nimic bun. În cazul unei independență sănătoase controlul părinților se păstrează. Dar dacă este exclus în totalitate controlul, apare independența periculoasă.” (p. 51)

“O personalitate matură din punct de vedere psihologic este una independentă. Și preferă să se înconjoare cu oameni la fel de maturi din punct de vedere psihologic. cei dependenți trag spre cei dependenți pentru a-și crea relațiile de dependență cu care s-au obișnuit.” (33)

“Vorbesc despre un comportament rațional al părinților, când copilul nu e sufocat de hiperprotecție, ci se lasă spațiu pentru a se dezvolta.” (19)

Mama leneșă a autoarei nu e chiar leneșă, ci e o mamă orientată către educarea independenței — și asta nu-i tocmai ușor, uneori e mai ușor să faci tu totul, doar că pe termen lung e super obositor. Și mai e ceva, s-ar putea ca pentru unele să fie mai rapid și ușor și pentru altele mai greu, pentru că nu toți copii sunt super înclinați către independență, indiferent de educație. Sunt copii mai leneși, mai rapizi, să nu mai vorbim despre alte tulburări de dezvoltare — cartea asta e, în general, pentru copilul neurotipic, dar eu zic că nu se limitează aici. Pentru că e super-adaptabilă și pentru că nu oferă niște rețete exacte, un lucru asupra căreia revine și autoarea. Nu există direcții generale, perfect valabile în educație, tocmai pentru că sunt foarte diferiți copiii. Dar dacă asumăm asta, cred că ne putem folosi de înțelepciunea mamei leneșe care separă formidabil ființa Copil de ființa Părinte.

“Există Eu și există Copilul. Copilul nu e continuarea mea, ci o personalitate liberă independentă. Copilul nu e obligat să corespundă așteptărilor mele, să-mi împărtășească dorințele. Eu nu e o anexă la Copil, ci o personalitate liberă. Părinții nu sunt obligați să corespundă în totalitate cerințelor lui și să-i îndeplinească toate dorințele. Încă o dată: există Eu și există Copilul. Și e important să facem astfel încât amândurora să ne fie bine.” (174)

Dar cum e copilul independent?

Toate bune și frumoase, dar în viața reală e mai greu decât pe hârtie. Ce, eu nu știu… Chiar într-una din zilele când citeam cartea și mă familiarizasem foarte frumos și armonios cu ce spunea Anna Bikova despre independență, am făcut o droaie de greșeli, una după alta și chiar în timp ce le făceam îmi ziceam, băi, chestia asta nu e ok, nu e ok, nu e ok. Dar nu am reușit să-mi controlez toate reacțiile pentru că intrasem într-o zonă a impulsivității și oboselii tipică, pe care poate o cunoașteți și voi. Uneori nu merge. Cum la mine nici nu merge întotdeauna să fiu calmă. Sigur, mi-ar plăcea, dar sunt o persoană impulsivă. Cu siguranță un om de la sine calm se poate controla mai ușor, dar ce te faci cu toți vulcanicii pământului… Nici independența nu e neapărat doar de-un fel, cum nici personalitățile nu-s trase la imprimantă.

“Copilul se dezvoltă mai repede și mai armonios fâcând ceea ce îi place. Iar deprinderile achiziționate oricum o să-i rămână și, probabil, îi vor prinde bine într-o altă activitate. (…) Nu se poate să educi independența la copil fără a-i recunoaște personalitatea, dreptul de a se autodefini: ce va studia, ce-i va plăcea, în ce va crede.” (73)

Deci, un copil care poate să facă alegeri, asta aș răspunde eu prima oară. Mă joc un joc cu fiică-mea, what do you like best. A blue car or a red car? Și ea câteodată o să-mi răspundă, a gray car, că așa e mașina noastră și dacă-i dau un set de două lucruri care nu o atrag, o să aleagă ceva ce are sau ceva ce îi place. De exemplu, între a police car and an ambulance, o să aleagă o mașina Kia. Dar între a police car and a firetruck, o să aleagă a firetruck. E un joc pe care-l jucăm mai mult în engleză dintr-un motiv sau altul, dar uneori îl jucăm și în română. Nu știu cât o ajută la a face în mod real alegeri, dar tocmai pentru că uneori mi se părea că nu știe ce să aleagă sau că ezită mult în fața alegerii, m-am gândit să jucăm ăsta. Mi se pare foarte important să nu se piardă în fața alegerii, mai ales pentru că mie și azi îmi e greu să aleg unele lucruri. E normal ca în fața multor opțiuni să te simți pierdut, dar nu e la fel de obișnuit să nu știi efectiv ce să faci în continuare. Nu sunt multe lucruri pe care mi le propun în educația fiicei mele — nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că simt că am foarte puțin control și mă concentrez pe ce pot face în mod real, nu sunt foarte abilă la proiecții, dar mă pricep bine la a crea activități care s-o (și să mă!) intereseze. Așa că fiecare lucrează cu ce are.

“Acum o să vă spun o mare banalitate: copiii sunt diferiți. De aceea nici nu există chestii educative universale. Ceea ce merge cu un copil mai mare poate să nu meargă cu unul mai mic.(…) Dacă un copil are o motivație personală (el a vrut asta) sau e impulsionat de un stimul propus de părinți, atunci face patul — dacă nu are niciuna dintre astea, nu ridică un deget.” (199)

Nu o zice Anna Bikova, dar eu aș zice că și copiii sunt independenți diferit. Și ce mi-a mai plăcut la cartea asta e că adresează fațete multiple ale independenței, dă exemple și situații concrete și trece prin niște dificultăți generale ale părinților când vine vorba de a-i convinge pe copii să facă ceva: să-și facă patul, ghiozdanul, ce ne facem dacă se îndrăgostește de un huligan, cum îl conving să își facă temele, să mănânce singur, să doarmă singur și așa mai departe. E o carte bună și pentru părinții cu copii mai mari și chiar adoloescenți. Nu o să găsiți aici soluții, doar îndrumări. Și pe mine m-a ajutat concret să-mi dau seama că greșesc atunci când îi spun uneori fiicei mele, vezi, ți-am zis eu că dacă faci X se întâmplă Y. Nu m-am gândit absolut niciodată că ar putea fi un reproș, dar observându-mă acum zicând asta, îmi dau seama că e o remarcă care poate veni din zona criticii negative. Până la urmă, de unde nevoia de a spune, Nu ți-am zis eu? Unii copii explorează mai mult, alții mai puțin și mai greu, dar trebuie lăsați să o facă și, în al doilea caz, să fie stimulați (aici e greu, știu pentru că noi aici am fost și suntem). Dar e atât de important să îi lăudăm și să ne concentrăm pe ce au făcut bun (ceea ce în general eu chiar fac) și să nu le zicem, ei ți-am zis eu, care nu aduce nimic bun. Ok, am învățat o lecție și asta e important pentru mine ca mamă care și-ar dori să educe mai mult independența la o fetiță care e destul de dependentă din unele puncte de vedere, dar absolut independentă din altele. Și mi-am reactualizat o lecție din cartea asta, că nici educația nu e unidirecțională. Ce bine că putem să fim și creativi! Măi, nimeni nu e perfect aici și pentru mulți e al naibii de greu, dar uite că mi-a fost utilă lectura Mamei leneșe, nici nu m-a sufocat, nici nu mi-a reamintit de toate lucrurile pe care nu le pot face ca părinte.

“Sunt gata de imperfecțiuni și de greșeli din partea fiului meu (și a mea). Din greșeli înveți. dar numai dacă în acest ca lipsește critica. critica, mai ales dacă e grosolană, ironică, umilitoare, poate bloca orice caracter activ.” (77)

Eu sfaturi pentru alți părinți nu-mi permit să am cu adevărat, dar îmi spun mie niște lucruri. Și ce-mi spun aici e că uneori merge, alteori mai greu, important e să perseverezi și să încerci să faci ce poți mai bine pentru copilul tău. Și să asumi că uneori (chiar de multe ori) greșești. Și asta e în regulă. E ceva ce-i spun fiicei mele destul de des, că oamenii nu sunt perfecți și uneori nu reacționează cum ar trebui, nu mă feresc nici să-i cer scuze — departe de a fi o mamă perfectă, chiar departe și de a putea face tot ce ne propune Bikova despre independență, totuși m-am simțit bine citind cartea asta. Mi s-a părut utilă tocmai pentru că am sesizat niște lucruri pe care le fac uneori cu copilul meu și care s-ar putea să nu fie tocmai ok din punct de vedere al educării independenței. Și asta nu m-a iritat sau panicat, ci mi s-a părut util pentru că măcar acum știu și pot să îndrept acest comportament al meu. Pe cât se poate, iar asta e suficient pentru mine. Nu citesc cărți de parenting ca să devin un părinte perfect că așa ceva e imposibil — pentru mine. Oricât de bună e teoria, practica nu poate să fie direct proporțională. Important e să iei ce ți se potrivește și ce poți pune în practică, iar de la Bikova am furat niște lucruri și m-a ajutat în altele. Ceea ce vă recomand și dumneavoastră! : )

În educație, cel mai bine te descurci fără extreme. Și nu trebuie să-i dai copilului sarcini imposibil de îndeplinit. Sarcinile care într-adevăr dezvoltă nu sunt cele supercomplicate, marcate cu trei steluțe, ci acelea care sunt doar puțin mai complicate decât unele rezolvate cu puțin timp în urmă.” (180)

În plus, e o lectură ușoară, nu doar utilă, se citește foarte repede și asta e bine pentru că aveți loc și pentru lecturile de plăcere, eu am citit-o în vreo 2-3 zile, am dat-o gata în ziua în care îmi așteptam fetița să-și termine ședința de logopedie. Iar articolul ăsta l-am scris cât a “spălat vasele”. Fiica mea are 5 ani și vreo 5 luni. Sunt copii care la vârsta asta spală vasele după instrucțiuni, nu perfect, dar o fac fără să se joace numai. Fiică mea s-ar juca cu apa încontinuu și ar turna apă dintr-o ceașcă în alta și la final mi-ar zice că ea chiar le-a spălat. De data asta i-am dat instrucțiuni mai precise, să clătească, spele cu buretele, clătească, pună la uscat. Cam jumătate din farfurii le-a dat gata, le-a pus la uscat pline de clăbuc pe prosopelul albastru deja ud leoarcă în 30 de secunde… blatul plin de apă, pe jos apă, două prosoape fleașcă, ea cu șosetele intacte (amazing, sincer). Dar s-a și jucat și a avut nevoie să-i tot reamintesc ce e de făcut, o lua valul… La final mi-a zis că trebuie să ia o pauză să facă caca, eu era să sar de bucurie și i-am spus că mi se pare suficient cât a făcut, a fost de acord. Acum e la ea în cameră și face un puzzle (sau nu, vom afla curând), iar eu am strâns cât de cât prin bucătărie. O s-o ajute task-ul ăsta să fie independentă mai încolo? Asta rămâne de văzut, dar pentru mine a fost important s-o las dacă și-a exprimat dorința să spele vasele, chiar dacă știam că o să facă dezastru. Sunt și instanțe când poate nu aș lăsa-o. Și sunt și părinți care nu au nervi pentru așa ceva, și atunci cu siguranță vor găsi alte moduri prin care să încerce să educe independența copiilor. Ceea ce mi se pare minunat. Că nu e nimeni la fel. Și nici noi nu suntem.

“De dragul fericirii copiilor trebuie să vă găsiți rețeta fericirii. Nu e nevoie de sacrificiu și de oboseală cronică. Nu uitați să aveți grijă de dumneavoastră.” (p. 44)

Cartea o găsiți la Editura Paralela 45. Sunt foarte curioasă dacă pe voi v-a ajutat cu ceva sau dacă v-a plăcut, în caz că deja ați citit-o. Și la fel de curioasă să aflu dacă citiți în general cărți de parenting — dacă nu, de ce nu? Dacă da, ce mai recomandați?

Un fel de PS:

La finalul final aș mai avea ceva de adăugat. Există în cartea asta un subcapitol numit:

FETIȚELE AU OARE NEVOIE DE INDEPENDENȚĂ?

și faptul că a adăugat asta e îngrijorător, dar pentru societate, nu pentru Anna Bikova care-mi imaginez că a făcut asta dintr-o necesitate strictă, CI pentru că e foarte nociv că există persoane care se gândesc că fetele ar trebui să fie mai puțin independente pentru că trebuie să facă pe placul altora sau pentru că trebuie să se mărite sau să aibă grijă de gospodărie

— doamne sfinte, don’t get me started.

Răspunsul scurt la această posibilă curiozitate este DA. EVIDENT. CĂ. AU. NEVOIE. DE. INDEPENDENȚĂ.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.