tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin — Gelu Diaconu

De Ziua Internațională a Poeziei am citit tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin, ultimul volum semnat de Gelu Diaconu (pe care-l știți, desigur, de la omiedesemne.ro) și a fost prima mea întâlnire cu poezia lui în volum — a apărut recent la Casa de Pariuri Literare, versurile sunt însoțite de fotografii de Ciprian Măceșaru.

E o carte coerentă și melancolică, străbătută de multiple spații, așa cum bine o menționează și Savu Popa în cronica sa pentru citeștemă.ro: O biografie heterotopică, unde marchează spațiile din poezia lui Gelu Diaconu ca având dimensiune heterotopică (pornind de la înțelegerea foucaultiană a cuvântului). La Michel Foucault heterotopia e un spațiu cu o anumită valoare (culturală, religioasă, instituțională etc) și denotă cumva această fațetă a alterității, sunt spații cu care putem crea anumite relații. Mi se pare că Savu a avut dreptate să facă această analogie întrucât toate zonele pe care le străbatem prin poemele din tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin au o însemnătate aproape discursivă. Prin ochii personajului-poet reușim să accesăm un București unic în care toate elementele sunt reale și vii, fie că vorbim despre magazine, mijloace de transport, acasă, chioșcul de ziare, țigările, cluburile, banii cu care se pot face concret ceva și banii prezenți doar prin absență.

Sinceritatea și căldura plutesc asupra paginilor — și, dublate de o simplitate tehnică foarte atrăgătoare, au forța de a transforma acest volum într-unul autentic care, sigur, poate semăna cu altele la fel de bine, dar își păstrează coerența și forma proprie, vocea este pe cât se poate de vie și onestitatea pe care o remarci din primul moment creează o zonă sigură și plăcută pentru cititor. Pentru că ai ocazia să călătorești într-un mod unic printr-un București pe care, poate, îl cunoști și tu. Sunt anumite pasaje care îți invocă anumite senzații (la nivel fizic). Căldura verii, greutatea muncii fizice, țigările de la chioșc, drumul către muncă, așteptarea tramvaiului care nu mai vine — aceste mici detalii definesc, în definitiv, cartea, dar sunt redate cu o doză sigură de sentimentalism, nici prea mult, vorbind parcă (doar) cu sine, dar totuși lăsând loc și cititorului să se strecoare și să simtă căldura dintr-o vară toridă sau sentimentul întoarcerii acasă la iubita cuibărită sub cearșaf.

Nu doar spațiile sunt vii în cartea lui Gelu Diaconu, nu doar cu ele creează relații coerente și le dă o formă care îi conturează versurile, ci și cu personajele care apar sporadic: bunicul, tatăl, iubita, John Lennon, fiecare element inserat nu prinde o viață proprie cât se concretizează prin relație. Simpla numire e o schițare aproape rudimentară, dar tot ce vine înainte sau după, formând o punte între element și vocea poetică, aduce însemnătate și, totodată, această sentimentalitate plăcută. Pentru că volumul lui Gelu Diaconu este într-adevăr unul melancolic, dar în niciun caz lamentabil, e o suprafață plăcută pe care o traversezi cu încredere și blândețe, aproape, resimțită tocmai datorită relației pe care tu o creezi cu versurile pe măsură ce citești. Găsești Bucureștiul nu așa cum a fost odată, ci așa cum a fost și este pentru poet — asta îți dă nu doar ocazia de a privi pe fereastră în casa lui, ci el însuși te ghidează și îți spune care sunt elementele care au nevoie de mai multă atenție, care sunt acele lucruri care sunt capabile să formeze acest întreg și să creeze senzații. Și, ca întotdeauna când cineva pare să te țină de mână și să te ghideze, poți în sfârșit să fii atent și la ce nu face, la ce nu spune, și la ce nu ne arată.

M-a atras sensibilitatea din cartea asta și mi-a amintit mult și de cartea lui Andrei Mocuța, Portret al artistului după moarte, cu toate că nu putem pune în niciun caz un semn de identitate între ele, sunt diferite din multe unghiuri. Cu toate astea, am regăsit o sensibilitate de tipul acela și asta mi-a plăcut. Gelu Diaconu traversează melancolic Bucureștiul și ne ia cu el, fotografiile lui Ciprian Măceșaru se mulează excelent pe scenariile prin care trecem cu poezia și, ușor-ușor, nu începem doar să ne facem o superbă imagine de ansamblu asupra lumii acesteia calde, oneste, triste, dar totodată frumoasă, ci chiar să facem analogii (mai mult sau mai puțin simple) cu propriile noastre melancolii, cu verile noastre în care băteam mingea afară, la bloc sau altfel, cu acel poate unic moment în care am așteptat și noi un tramvai care nu a mai venit.

Poate că nu ne e străină nici singurătatea care pare să se strecoare din când în când în poemele lui Gelu Diaconu, nu neapărat numită — o singurătate bună, de a fi alături de ceilalți și de a trece prin viață pur și simplu ca un individ unic — cu care putem rezona din ce în ce mai mult pentru că este real, uman și la fel de autentic ca noi în trăiri. Mi-a amintit volumul ăsta de faptul că asemănarea dintre noi nu reduce autenticitatea sau unicitatea, ci ne oferă un spațiu sigur în care să coexistăm ca indivizi care sunt, fără doar și poate, tare asemănători, și tocmai asta ne face capabili să ne bucurăm de propria individualitate (mai ales prin relaționarea cu ceilalți și cu spațiile noastre).

Aici un poem din carte

O carte blândă, melancolică, cu o doză bună de tristețe&singurătate, te ține de mână și îți amintește de durere și frumusețe, că sunt lucruri pe lumea asta, dintre cele mai simple posibile, pentru care merită să trăiești.

O găsiți la Casa de Pariuri Literare, cdpl.ro, libris.ro, cărturești.ro și în diverse librării fizice. Fotografia de pe copertă îi aparține poetei Cristina Stancu.

De curând Gelu Diaconu și-a lansat și un podcast, Biblioteca lui Gelu, și prima sa invitată a fost Cătălina Bălan (poetă, a scris volumul Cutii (Editura Paralela 45) despre care v-am povestit într-o videocronică). Vă las aici episodul, poate vreți să ascultați. : )

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.