Șopârla de Alex Petre Popescu

Dacă nu v-ați dat seama deja, îmi place să explorez mulți autori și multe genuri literare. Mă rog, câteodată e mai greu cu experimentarea asta și cu curajul aferent (am scris un pic aici despre asta când am vorbit despre dragul de Gustave). Însă, oricum, să zicem că îmi place să dau o șansă și necunoscutului. Câteodată manifestările sunt chiar agresive: luna trecută, când mi-am zis să îmi fac un cadou frumos de ziua mea (făcut în cele din urmă de I., mulțumiri publice, jos pălăria, efuziuni sentimentale, etc), am zis să îmi cumpăr și eu două-trei cărți. Știam deja că vreau câte ceva de Flaubert și La răsărit de Eden a lui Steinbeck (pe care încă nu știu când o voi citi, îmi trebuie un anumit curaj și o anumită stare, toate acestea nefiind spuse altfel decât în favoarea domnului Steinbeck). Reveind, am dat pe Goodreads de un autor român contemporan pe care l-aș cam recomanda. Continue Reading “Șopârla de Alex Petre Popescu”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

dă-i o șansă lui Flaubert

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, am vaga impresie că ne e din ce în ce mai dificil să acceptăm diverse lucruri (oricare ar fi acele lucruri) și ne transformăm în niște filfizoni cu pretenții și principii. Îmi amintesc de un anumit moment din adolescența mea când mă lăudam cu capacitatea mea ultra morală folosind replici de tipul, ”eu am principii.” Ete, da.

Este foarte bine să ai un cod moral și să îți asumi responsabilități (de fapt, mie mi se pare esențial). Dar aici vorbesc despre altceva, vorbesc despre capacitatea noastră ca oameni adulți de a ieși din zona noastră de confort. And, damn, that’s hard. Știi că este greu atunci când vezi niște adolescenți pe stradă și te irită sau când comportamentul lor ți se pare obositor, gălăgios. Damn, o să îți zici, am îmbătrânit. Și se poate că este adevărat.

Continue Reading “dă-i o șansă lui Flaubert”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

retrospectivă literară 2017


Târzie, dar există.

Nu o să fac un top al cărților favorite din anul precedent. O să procedez altfel de data aceasta. O să menționez câte o carte care mi-a plăcut dintr-un anumit (chiar anumit*) punct de vedere. Continue Reading “retrospectivă literară 2017”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Papagalul lui Flaubert

Vă scriam zilele trecute despre o carte de-a lui Barnes, Before She Met MeAstăzi nu mi-e atât de ușor să vă vorbesc simplu despre o altă carte a lui. De fapt, cum poți să vorbești despre Flaubert’s Parrot, despre cartea lui zic, nu despre papagalul lui Flaubert -deși, în definitiv, merge afirmația pentru ambele situații. Cum poți, zic, să vorbești pur și simplu despre cartea aceasta fără să te împiedici? Și nu în modul acela drăgălaș, simpatic, amuzant. Nope, the bad kind.

Continue Reading “Papagalul lui Flaubert”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Before she met me

Am citit o carte de curând care nu prea mi-a plăcut, Before She Met Me a lui Julian Barnes. O să mă întrebați, dar de ce ai mai citit-o? parcă renunțasei să îți pierzi timpul cu lecturi care nu-ți plac? 

Răspund ușor… Continue Reading “Before she met me”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

on chesil beach sau despre carti care dor

O maximă.

Când citești o carte care doare, vrei s-o dai și altora s-o citească. Să-i doară și pe ei. Și nu, nu în cel mai rău și urât sens posibil. Au contraire. Numai în cazul ăsta poate fi vorba despre ceva pozitiv.

Când citești o carte care îți place atât de mult pentru că -adaugă aici motive pe care le crezi relevante  – atunci vrei s-o mai citească și altcineva și poți doar să speri ca acel cineva căruia i-ai recomandat-o să aibă o reacție similară (sau, în orice caz, puternică). Așa că atunci când ai o lectură care spre sfârșit sau la sfârșit sau cândva îți rupe sufletul în mici bucățele greu de descris, știi ce să faci. Îi scrii unui prieten bun. Și îi spui, pe scurt: This book hurts. Here, you read it as well. Continue Reading “on chesil beach sau despre carti care dor”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Do androids dream of electric sheep?

Scenariu. Ce-o să te faci dacă într-o zi doar să îți cumperi o amărâtă de oaie te-ar costa o avere? Să nu mai zic un câine. Sau o pisică. Și singura manieră prin care ai putea să îți păstrezi măcar o parte din demnitatea ta (subconștientul lucrează predictibil în condiții de presiune socială și nu numai) este să ai un animal. Pe care nu ți-l permiți. Cumperi o oaie electrică pentru că oaia “naturală”, “vie” ți-a murit de nu-știu-ce-boală răspândită în lumea oilor.   Continue Reading “Do androids dream of electric sheep?”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Game of Thrones so6 ep1

Dacă n-ați văzut episodul, nu vă sfătuiesc să citiți. S-ar putea să vă stric ziua.

Continue Reading “Game of Thrones so6 ep1”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Solanin

tumblr_mjtcsc9yvw1s00ahzo1_500Nu știu câți dintre voi sunt interesați de cultura manga/anime (dintre cei care mai citesc ocazional blogul, bineînțeles) și eu în genere mă feresc a recomanda manga/anime necunoscătorilor. Ai nevoie de un sistem de referință atunci când faci recomandări și e puțin probabil ca recomandările tale să ajungă undeva atunci când nu ai în vedere un sistem de referință corect. În fine, n-o s-o lungesc, de obicei nu fac ceea ce am să fac acum, dar nu mă pot abține. Am citit de curând un manga care, spre marea mea surprindere, pare recomandabil la un public extrem de larg, chiar și pentru neinițiații în lumea artistică japoneză a Manga-ului. Continue Reading “Solanin”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

tokyo monogatari

screenshot-from-2014-10-07-205528Dac-ar fi să mă întrebe cineva „de ce ți-a plăcut Tokyo Monogatari?” (în caz că cineva chiar ar avea o asemenea întrebare; poate că mai degrabă ar trebui să ne mișcăm în orizontul ipoteticului sau să presupunem că:

ori

a) respectiva persoană nu a văzut pelicula
ori
b) întreabă de dragul unei discuții mai aprofundate)
-în orice caz, de-ar fi să mă întrebe, aș avea poate multe de înșirat. M-aș rezuma însă la două motive, dac-ar fi să răspund cât mai pe scurt, așa cum ne și place în secolul ăsta în care nu suportăm nici un monolog, excepție făcând propriul nostru monolog interminabil și plăcut doar auzului nostru. Sunt răutăcioasă.
Aș spune poate așa,
1) pentru că timp de două ore n-am simțit nevoia să îmi verific nici un cont virtual: nu am simțit impulsul stupid, absurd, nescuzabil de a-mi verifica mailul sau notificările de pe goodreads, facebook, etc;
2) pentru c-am reușit să fiu din nou copleșită de simplitatea existenței transmisă atât de frumos&simplu printr-un film japonez.
Să ne ocupăm mai întâi de prima problemă. Trebuie recunoscută o situație gravă: dependența de lumea virtuală care mă împiedică a mă bucura de ceea ce ar putea promite a fi o peliculă frumoasă (oricare, să ne referim la orice alt film). N-aș vrea să vorbesc acum despre aceasta, deși desigur chestiunea este strict legată de vizionarea filmelor la același device electronic la care îndeplinesc și altele și celelalte îndatoriri sau mai puțin îndatoriri și mai mult plăceri neproductive zilnice. Filmul lui Ozu Yasujiro a avut, are și probabil că va avea acea mare putere și capacitate de a mă putea face să uit de această dependență mereu actualizată din pricina circumstanței precizate mai sus. Îmi amintesc să mă fi uitat întâmplător, când a trebuit să pun o mică pauză, la cât mai am din film și am fost surprinsă, foarte surprinsă să realizez că s-a scurs deja o oră. M-am întrebat, aproape fără să vreau, când? Nu am simțit ora trecând, am fost mult prea absorbită de/în film. Poate că pentru unii acest lucru va părea cum nu se poate de normal. Pentru mine, în ultimii ani, acest lucru a devenit puținel mai rar. Adesea mă surprind singură ca devenind victima acelui pseudo multi-tasking despre care se tot vorbește în zilele noastre. O surpriză întotdeauna neplăcută; de altfel, gest inconștient (să ne uităm la definiția cuvântului dependență, sigur se găsește ceva sugestiv acolo). Am fost, deci, surprins plăcută să văd că vizionând un film la  propriul calculator NU am fost tentantă în nici un fel de a mă debarasa de momentul actual și a mai face și altceva. Am uitat, fiind prinsă în frumusețea filmului, să fiu un monstruleț dependent de pseudo multi tasking. M-a furat peisajul, de data aceasta într-un sens pozitiv și unidirecțional.
Să ne ocupăm acum de a doua chestiune care vine -neapărat- ca o prelungire a primei. E normal ca filmul să mă fi impresionat plăcut. Nu doar pentru că sunt atrasă întotdeauna de ideea acestei simplități japoneze în raport cu  existența complicată: îmi amintesc întotdeauna un haiku de Kobayashi Issa în aceste momente; dar și pentru că m-a impresionat prin realitatea faptelor transmisă atât de subtil, atât de simplu. Filmul nu este impresionant doar din punct de vedere estetic (fiind o peliculă, zic eu, foarte bine realizată: atenție la detalii), dar este și devine cu atât mai impresionant cu cât conținutul său nu este artificial. Nu este artificial deloc; din contră… este cât se poate de real, conturând un aici ce ne-ar putea aparține oricăruia dintre noi, în orice moment. Portretizează foarte bine nu doar o lume, o idee, o perspectivă asupra existenței, ci și o sumedenie de caractere reale, de personalități și personaje care nu doar că pot avea corespondent direct în realitate, ci cu siguranță au. Filmul se joacă cu natura umană -nu, nu se joacă, o prezintă în splendoarea ei în cea mai simplă și ușoară și frumoasă manieră pentru că nu-ți dai seama când a făcut-o… Realizezi poate doar la sfârșitul filmului cât de real și simplu este totul; cât de real, cât de real, cât nu se poate de real.
Terminând filmul, am avut o senzație plăcută, nostalgică, chiar și ușor tristă -m-a făcut să-mi amintesc de NIngen no Joken al lui Masaki Kobayashi. Desigur, temele sunt distincte, dar încărcătura japoneză pare ușor similară din anumite puncte de vedere (chiar dacă Kaji/Tatsuya Nakadai e mai degrabă înclinat să afirme că măștile puse de japonezi nu sunt altceva decât niște măști, iar personajele din Tokyo Story zâmbesc și-și afișează măștile aproape cu mândrie, având destul de adânc îngropate adevăratele sentimente și lăsând la suprafață doar o parte din ele, selective). Totuși, chiar și așa, când am auzit-o pe Noriko (Setsuko Hara)  spunând, cu un zâmbet (cu o mască, bineînțeles), că viața este, într-adevăr, doar o dezamăgire, mi-am amintit de chipul lui Kaji într-o ultimă secvență din partea a treia a filmului lui Kobayashi, așa cum își face probabil ultimii pași ai existenței cu speranța că va mai găsi o luminiță la capătul tunelului, deși el știe, mai bine ca oricine altcineva, că așa e viața.
N-avea cum să nu-mi amintească de haiku-ul lui Kobayashi Issa.
tsuyu no yo wa tsuyu no yo nagara sari nagara
lumea de rouă e doar o lume de rouă, și totuși… 
Ar fi poate prea multe de spus despre filmul acesta; dar cred că s-ar putea pierde prin scris, oricât de frumos ai contura… sau, cine știe, poate că nu. Eu cred c-am să rămân însă în acel stadiu al contemplării, oricât de efemer și fragil ar părea. Dacă un film te poate copleși fie și prin simplitatea sa sau mai ales datorită acesteia, atunci acel film trebuie să merite a fi vizionat. Poate c-am să-mi permit o asemenea aroganță încât să vă îndemn să verificați informația și să nu mă credeți pe cuvânt.
PS: Nu-mi puteam imagina că un simplu arigatou ar putea să mă întristeze și emoționeze într-atât, dar de fiecare dată când îi auzeam pe cei doi bătrâni rostindu-l, simțeam că ceva se mișcă înăuntrul meu (întotdeauna metaforic). Îndeosebi ultimul arigatou rostit de otou-san.

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”