Gusti și monștrii: Din carte în carte.

Cred că știm toți cum e să aștepți o carte nouă dintr-o serie care-ți place mult. Și bucuria aia în esență „copilăroasă” de a întâmpina apariția unui nou volum. Puteam să-mi imaginez ușor încântarea Marei când avea să vadă cartea a șaptea din seria Gusti și monștrii (serie pe care am citit-o cu sfințenie și dovada e că scriam deja în 2022 despre seria asta când avea la mână doar trei cărți și fiica mea era la grădiniță: Gusti și monștrii „sau nu vreau să merg la grădi că trebuie să citesc cartea asta”). Dar până să-mi imaginez… am simțit chiar eu încântarea aia.

L-am adorat pe Gusti din prima, mi se pare foarte haioasă și bine scrisă povestea și e printre seriile mele preferate de cărți din ce îi citesc fiică-mii. Când am văzut că are și coperta roz, a fost practic dragoste la prima vedere. Și Mara a fost pe fază și a zis: Ia uite, are culoare ta preferată.

Și se mai numește și Din carte în carte. Pur și simplu n-avea cum să dea greș volumul ăsta nou din Gusti și monștrii și chiar n-a dat. E preferatul meu și nu e tocmai ușor să zic asta pentru că mai toate volumele sunt consistente și haioase. Mi-a plăcut pentru că, pe lângă faptul că a scos un nou side story ingenios și foarte haios, autorul ne-a oferit în sfârșit niște informații pe care eu una le voiam de mult.

De ce e Somnorilă așa cum e? Când o să li se alăture Lidia Chițibuș în sfârșit? Când nu o să-i mai șteargă Memo memoria și o să poată face parte pe bune din aventura monștrilor? M-a ținut în priză cap coadă și, acum că deja am citit-o de câteva ori, am ajuns la această performanță de a nu citi mereu cu atenție toate cuvintele și a fi corectată de fiică-mea. Cititul la clasa pregătitoare i se pare destul de greu și nu pot să spun că exersează cu prea mult elan, de ce să facă asta când ea reține perfect propozițiile după ce i-am citit de câteva ori cartea și mă poate corecta? Aici nu ai zis X, trebuia X, de ce ai zis Y?! Lectura e un lucru serios.

Ca să recapitulăm, povestea e așa: Gusti Pianola este un băiat obișnuit căruia nu îi place școala, e ușor cam leneș, uită să își facă temele, în camera lui e un dezastru intergalactic și e, în general, cam uituc. Un copil destul de tipic, dacă mă întrebi pe mine, care contrastează destul de puternic cu vecina și colega lui, Lidia Chițibuș, care e foarte conștiincioasă, deșteaptă și disciplinată. Într-o zi, Gusti, tocmai pentru că a făcut o boacănă, trebuie să ajute la a face ordine la bibliotecă și, la final, primește un muțunache de la doamna bibliotecară (pe care și-l dorește mult, dar nu vrea să recunoască, doar e prea mare pentru păpuși). Până aici, nimic senzațional. Senzaționalul se întâmplă când Gusti se întoarce acasă să-și caute nu știu ce mapă albastră cu nu știu ce teme, de care evident a uitat, mapă pe care oricum a rătăcit-o și pe care trebuie s-o aducă a doua zi la școală. Îi înțeleg sincer dezordinea că așa am fost și eu toată viața, nici azi nu mi-am găsit corespondentul la mapa aia albastră. Dar nu mi s-a întâmplat nici ce a pățit Gusti în continuare.

A găsit într-un final una din temele alea, o compunere de-ale sale și începe s-o citească cu voce tare. Nu e extraordinară, dar nu-i nici rea, are potențial, cel puțin așa îi spune o voce din rucsacul lui. O voce din rucsacul lui?! Ai auzit bine… Muțunache de la bibliotecă nu-i nimeni altul decât Domnul Condei, monstrul cărților. A fost izgonit din Cartea monștrilor și acum încearcă s-o regăsească ca să se întoarcă acasă. Și faza e că, dacă nu citește, monstrul cărților se transformă într-un muțunache obișnuit și banal, fără viață. Seva vieții lui e cititul, de-aia e un monstruleț destul de cult. De aici începe aventura, dar nu înainte de a-i regăsi și pe ceilalți monștrii, o duzină, prietenii lui Condei — Gusti o să încerce să-i ajute să (re)intre în Cartea monștrilor. Dar mai întâi trebuie să găsească cartea. Lucru îngreunat teribil de doctorul Brutus, răutatea în persoană, un rău care e rău doar de dragul de a fi rău, așa e el, crede că cititul e rău, cântatul păsărilor nașpa și e un neghiob & necioplit. Iar alături de el este chiar Somnorilă, un acolit care pare cam pămpălău și despre care nu se știu prea multe, atât că pare un tip de treabă și mereu se întreabă Gusti și monștrii de ce e Somnorilă cu doctor Brutus când e clar că Somnorilă e totuși bun, chiar dacă prostănac, iar Brutus e răutatea în persoană. Știți ce-a făcut? I-a păcălit pe monștrii c-ar fi prietenul lor și, într-o seară, i-a chemat la cină… după acea cină care a avut loc în Cartea monștrilor, s-au trezit a doua zi de dimineață în afara cărții. Cartea dispăruse, ei fuseseră izgoniți, nici urmă de doctor Brutus…

În cartea a 7-a în sfârșit aflăm de ce e Somnorilă așa cum e și explicația e super satisfăcătoare, mai ales că include ingenioasele și teribilele albine Somnitrax (doamne, mi-a plăcut la nebunie ideea). Și, în același timp, nu doar că intrăm pentru prima oară în casa lui Brutus și vedem că e mai dezordonat decât Gusti, dar intrăm și în gândurile lui. Avem bulinuțe de text cu gândurile lui Brutus, teribile, rele, altfel neinteresante și delulu, ceea ce mi se pare într-adevăr distractiv. Toată aventura cu căutarea ingredientelor pentru antidot, întâlnirea cu Boby, Dog și Frigărică, contribuția Lidiei Chițibuș, aproape transformarea domnului Condei în Condeiașa, o ființă ușor manipulabilă, pămpăloaie și fără opinii proprii (ca Somnorilă!) — toate astea, zic, m-au distrat și mă distrează încă și la recitire. Și cireașa de pe tort a fost poate intrarea în povestea Scufița roție și întâlnirea cu mama ei și Scufița — uau, și ce întâlnire, una contrară care implică tema „nu vi se pare iresponsabil să trimiteți o fetiță singură prin pădure cu mâncare?!”, o pușcă, niște mitraliere și o Scufiță super nerezonabilă. Îmi place mult cum amestecă seria asta de cărți tot felul de referințe și lumi din alte cărți. Mara a fost ultra încântată să afle detaliile noi din poveste. Iar mie mi se pare într-adevăr foarte reușită, chiar dacă pe alocuri exagerată în unele puncte (cum sunt toate cărțile cu Gusti, ca să fiu sinceră, deci există o concordanță de stil perfectă).

Vă mai spun doar că așteptăm cu nerăbdare volumul următor. Pentru că, deși am aflat de ce e Somnorilă așa cum e și ne-au fost dezvăluite niște detalii importante, totuși nu am aflat de ce Somnorilă e alături de Brutus. Sigur, e ușor manipulabil, stupid și fără opinii proprii, dar e și un tip bun care ar putea să-și vadă de-ale sale și nu să-l urmărească orbește pe Brutus. E așa de manipulat sau pur și simplu e voință proprie? Povestea pare să ne ofere un indiciu înspre a doua variantă. În plus, oare din următorul volum vor avansa în sfârșit înspre descoperirea Cărții Monștrilor, ascunsă temeinic de Brutus? Dar are Brutus cu adevărat Cartea Monștrilor sau… e o minciună? Așa se construiesc marile imperii, carte cu carte.

Faptul că ne-a plăcut atât de mult cartea asta s-a reflectat și într-un drum cu mașina până la capitală. Până am ajuns la destinație, am vorbit despre ce se întâmplă în cartea asta — nu că n-am fi citit-o deja de mai multe ori la momentul respectiv. Fiică-mea adoră să schimbe identitatea personajelor într-o poveste, așa că Domnul Condei devenise de fapt Doamna Condei, monstrulița cărților, și am vorbit noi așa minute în șir despre Gusti și monștrii și am fost bucuroasă că, uite, cărțile te apropie într-adevăr în moduri neașteptate, îți oferă bucurie și unde nu te aștepți & mă bucur mult că pot să apreciez și literatura pentru copii. Am mai zis-o, dar chiar mă simt foarte bogată datorită acestei chestii. Că pot să mă bucur citind o poveste cu fii-mea, nu doar pentru că i-o citesc ei și îmi place încântarea pe care o simte, dar și pentru că, într-adevăr, poveștile pentru copii sunt super faine și îmi oferă și mie ceva imposibil de înlocuit. Și, sigur, n-aș putea separa asta de plăcerea de a-i citi ei. În același timp, îmi imaginez că dacă își va pierde vreodată interesul pentru Gusti și monștrii, eu tot ar trebui să cumpăr volumele noi și să le citesc, nu pot să-i abandonez pe monștrii până nu ajung în Cartea Monștrilor și eu chiar am nevoie să știu care e faza cu Somnorilă. And so I rest my case.

Dacă nu ați citit Gusti și monștrii, ar fi fan s-o răsfoiți. Teoretic merge de la 8 ani, noi o citim deja de ceva timp, cred că avea fiica mea vreo 5 ani când ne-am apucat de ea, iar eu… în fine, acum am 31 și încă îmi place, nu știu ce să vă spun altceva. E important poate de știut că avem și narațiune, dar și bulinuțe de dialog, ca în benzile desenate și e ilustrată complet, foarte colorată, pagină cu pagină. Avem scris mult, dar și desene multe, e foarte haioasă și interactivă, ușor de citit poate și pentru un copil mai activ datorită acestei prezentări. A apărut la Editura Paralela 45 și 100% aș vrea ca toți copiii să știe de Gusti și prietenii lui ca fiică-mea să vorbească și cu alții despre asta, nimic nerezonabil în dorințele mele, sunt sigură. E scrisă de Jaume Copons și ilustrată de Liliana Fortuny. Fun Fact e că Jaume Copons e cel care-a scris și „Tot ce știu eu despre caca”, o carte despre… ce zice titlul, pentru copii foarte mici și despre care s-a tot glumit pe social media la un moment dat, dar care e de fapt foarte haioasă și reușită pentru copii foarte mici, pe fii-mea a distrat-o maxim la vremea potrivită, ceea ce vă recomand și dumneavoastră.