Un cal într-o mare de lebede, Raluca Nagy — sumimasen!

Nu știu de ce nu am citit cartea asta până acum. Raluca Nagy scrie o carte foarte interesantă despre Japonia prin ochii unei femei de 24 de ani din Anglia, Rosalyn, care ajunge în Țara Soarelui Răsare cu niște kilograme în plus și, în toată aparența, cu o inimă cam frântă. Și de acolo începe nu o aventură sau vreun bilgundsroman, ci mai degrabă o apologie, prin absență, a îmbrățișării și antingerii (ad literam, dar și metaforică). Întâlnirea ei cu atât de diferita cultură japoneză are un dublu efect, acela de a o fascina, dar și de a o însingura, dar vom descoperi poate treptat că singurătatea asta are o față dublă și că se manifestă chiar și pe teritorii mai cunoscute și, în toată esența, mai familiare. Întoarcerea lui Rosalyn la Londra (pe care o va vedea ca pe o mătușă ponosită de la țară în comparație cu Tokio) este mai mult acrișoară decât dulce, și tocmai atunci poți să observi cu adevărat impactul pe care l-a avut întâlnirea cu viața-de-zi-cu-zi la Tokio, cu străzile ordonate, mijlocul de transport în comun folosit intens, mașinile electrice, bețigașele ținute corect, garsonierele-cutiuțe, băile diferite și toaletele luxoase, politețea și tăcerea “vorbitoare” a japonezilor…

Raluca Nagy ne oferă aici un roman nu doar interesant, ci și ușor de parcurs, lipsit de “intriga occidentală” (așa cum o precizează Vintilă Mihăilescu pe coperta 4), totuși romanul te ține cu sufletul la gură datorită și unor artificii literare, dar și pentru că narațiunea curge, întâlnirea cu Tokio este fascinantă și intri lesne și curios în viața acestei femei din Sevenoaks care descoperă particularitățile unei culturi care are bine implementat un termen care să definească complet persoanele ca ea: gaikokujin (străin, persoană dintr-o țară străină, și ce mai asocieri vin aici, toate la pachet cu tăcerea vorbitoare și uimirea-uimitoare în fața unui gaijin care folosește bine bețigașele!). Cred că știam majoritatea lucrurilor pe care le-am întâlnit în cartea asta, dar mi-a plăcut totuși să le revăd/reîntâlnesc prin intermediul acestui personaj și a unei narațiuni așa bine plasate. Ca cineva care a trecut printr-o perioadă intensă de privit anime și citit manga, văzut filme și seriale japoneze, ca cineva care se uită din când în când la reality-show-ul Terrace House sau ale cărei filme favorite sunt titluri ca Tokyo Monogatari, The Face of Another, Howl’s Moving Castle și care citește cu imensă plăcere cam orice carte semnată de scriitori japonezi, pot spune că a fost o călătorie grozavă, pe alocuri aproape familiară. O carte tare bine scrisă și o călătorie satisfăcătoare.

E mereu interesant pentru mine să dau nas în nas cu conceptul de salary-man/sarariman, deși l-am tot întâlnit în multe cărți, articole, anime/manga și toate cele. Din punctul ăsta de vedere Un cal într-o mare de lebede nu e în niciun fel o carte invazivă. De fapt, toate elementele despre cultură care apar în narațiune sunt inserate cât se poate de natural și par să leviteze în jurul personajului, nu dă năvală peste ele, ci ele apar să întregească firul narativ, de aceea este o carte foarte bine scrisă și sunt surprinsă că nu a trecut prin mâinile mai multor oameni. Pe mine m-a distrat copios pe alocuri, m-a fascinat în altele, la un moment dat mi-a oferit chiar și o doză interesantă de anxietate/suspans, mai spre final — toate acestea și pentru că personajul este foarte real și natural și stările sale sunt ușor de transmis cititorului, ceea ce iar mi se pare un lucru admirabil la o carte. Iar nota autoarei de la început poate constitui o călăuză pentru lectură:

Textul urmărește, cât se poate de îndeaproape, genul shishosetsu (ego-roman tradus în engleză “I-novel”, “I-fiction” sau “essay-fiction”), predominant în literatura japoneză modernă. În acest gen, autorul și personajul principal sunt în strânsă legătură, nu există intrigă în sensul occidental, iar povestea este presărată cu peisaje eseistice, adesea de natură foarte subiectivă.

Raluca Nagy, Un cal într-o mare de lebede, nota autoarei, ed. Nemira, 2018.

Mai ales pentru că vorbim de o lectură pe care am considera-o ușoară. E scrisă într-o manieră relaxată și accesibilă și datorită acestui lucru te conectezi foarte repede și cu personajul și cu ceea ce se întâmplă, nu ai vreodată impresia că există aici vreo superficialitate, ci mai degrabă că ai ocazia să privești o scenă/un personaj cu adevărat real. Nu știu cum ar apărea cartea asta în ochii cuiva care nu a fost interesat până acum de cultura japoneză și nu a văzut/citit nimic despre, dar mă avânt să spun că ar fi interesantă și ciudată. Pentru mine a fost un moment din ăsta întrucâtva revelator, deși e greu de spus care în sine a fost revelația… Rosalyn se întâlnește cu amicul ei australian la o cafea, pe care-l știe de la cursul de japoneză, și e șocată să afle că e căsătorit, pentru că nu spusese nimic, doar primul semn de japonizare a acestui gaijin pe care oricum îl priveau ca pe un străin, orice-ar fi făcut, dar apare la fața locului și un anumit Sato-san care se cunoaște cu soția australianului, Kumiko-san și e acolo o scenă pe jumătate amuzantă, pe jumătate libidinoasă care pe mine nu m-a mai surprins deloc, știind câte ceva despre tradiția japonezilor de a se îmbăia laolaltă: Sato-san face niște glumițe despre cum ar face baie cu Kumiko-san și toată lumea râde, dar Rosalyn nu prea știe cum să-și ascundă șocul la auzul acestei chestii super libidinoase și eu citesc acolo și strâmb din nas și-mi zic, okay, de ce nu mă șochează mai mult asta?

Am citit cartea asta repede, m-a interesat, mi-a plăcut și o să rămână cu mine ca una dintre lecturile bune și speciale de anul ăsta. Mă bucur că deja am luat și Teo de la 16 la 18, romanul Ralucăi Nagy apărut anul ăsta tot la ed. Nemira și despre care am ascultat deja un interviul la Timpul Prezent cu Adela Greceanu, ceea ce vă recomand și vouă. De asemenea, Raluca Nagy se află printre câștigătorii burselor Cărturești (pentru eseu) și sunt sigură că voi vâna și această carte când va apărea. Vă recomand tare Un cal într-o mare de lebede. Interesantă, foarte bine scrisă și se citește tare repede, așa că dacă nu știți ce să mai citiți ca să vă faceți challenge-ul ăla anual de pe Goodreads, s-ar putea ca ăsta să fie răspunsul vostru.

Pe scurt, ce mi-a plăcut cel mai tare la cartea asta?

  • Elementele de cultură japoneză, chiar dacă pe majoritatea le știam
  • narațiunea fluidă
  • personajul natural
  • stilul nepretențios, dar deștept al autoarei (captivant totodată, scrie foarte bine)
  • artificiile literare ca trecerea dintr-un cadru concret la elaborări subiective pe un subiect anume, trecerea de la prezent la trecut, readucerea subită & iscusită a narațiunii în punctul prezent etc
  • spațiile concrete, diferențele dintre Japonia, Anglia, dar și Maroc
  • întâlnirea cu termenul sumimasen (un fel de scuze, pardon, universal și bun la toate) și tot ce-a însemnat asta
  • că mi-a deschis apetitul pentru alte cărți scrise de aceeași autoare (întotdeauna un mare plus pe lista mea inexistentă, dar altfel mereu prezentă).

A apărut în 2018 la editura Nemira în colecția n’autor (coordonată de Eli Bădică) și poate fi cumpărată de la nemira.ro (există și ebook), elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro și altele asemenea. Eu am luat-o cu ocazia unor reduceri când am luat și un pachet de cărți pentru fiica mea de la Nemira, despre care ea încă nu știe nimic, așa că vă rog să păstrați secretul.<3

Am eu o fascinație la distanță pentru Japonia? Mănânc uneori eu mâncare ne-japoneză cu bețigașe pe care probabil nu le țin bine? Strig eu prin casă uneori Sumimasen și Anoooo la soțul meu? Zicem noi câteodată itadakimasu când mâncăm? Am adaptat noi la viața noastră de zi cu zi niște slang pe care l-am învățat și noi, ca tot românul, din anime-uri și care probabil e razna? Cred că nu o să știm niciodată, mai ales dacă nu o să ne auzi copilul spunând din senin, arigato înseamnă mulțumesc, bazai! (care e dazai, dar hai să nu intrăm în asta).

Cărți scrise de japonezi despre care am scris: de Junichiro Tanizaki – Cheia, Jurnalul unui bătrân nebun, Moartea lui O-tsuya, Elogiu umbrei; de Hiromi Kawakami – Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano; de Sayaka Murata – Femeia minimarket. Sunt o grămadă de autori despre care n-am scris căci pe vremea aia nu scriam așa intens despre cărți, dar mai am postarea asta veche în care spun două vorbe despre Natsume Soseki și “poarta”.

Alte cărți recenzate de la Nemira: Oameni mari de Maria Orban, Despre scris de Stephen King.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.