Singuraticele — 9 perspective feminine

În urmă cu ceva timp l-am rugat pe soțul meu să mă ajute cu o chestiune — de altfel, minoră — pentru că nu reușeam să fiu luată în serios. Pentru că arăt ceva mai tânără decât sunt, am o față copilăroasă și o personalitate asemenea, nu sunt întotdeauna cea mai asertivă în situațiile sociale și, în general, nu sunt luată în serios, mai ales dacă am de-a face cu vreo instituție sau situație compusă predominant din bărbați.* Când am terminat antologia Singuraticele, m-am gândit să scriu: “imaginează-ți cum e să fii femeie și singură în România” și m-am enervat. Îmi amintesc că aveam o vecină bătrână care se temea că fiul ei nu se va căsători niciodată, trecuse deja de vârsta însurătorii. Îi era frică să nu rămână singur. M-am gândit de multe ori că femeile la aceeași vârstă, necăsătorite, sunt doar parțial compătimite, dar mai mult ironizate și arătate cu degetul. Pentru că ceva s-a întâmplat dacă au ajuns în acel punct și sunt singure. Imaginează-ți că ești femeie singură în România, ești puternică, independentă, îți iei viața în mâini și înfrunți societatea asta patriarhală cu propriile tale forțe! Spuneam în articolul meu despre tunsul la 0 că orice ai face vei fi judecată ca femeie în societatea asta. Întotdeauna există voci, de toate baricadele, care vor avea ceva de spus despre cum îți trăiești viața și ce alegi să faci. S-a mai întâmplat să vorbesc cu diverși oameni și să fie curioși în legătură cu modul în care arată o altă femeie sau dacă este singură sau nu, de parcă aceste două criterii sunt cele care definesc o persoană. Cum arăți și dacă ești singur. De parcă are vreo legătură cu calitatea ta de a fi. Acesta este contextul în care simt că vine această antologie, Singuraticele, apărută la editura Neverland, coordonată de Anca Zaharia (o parte din contravaloarea acestei cărți este donată Asociației ANAIS care se ocupă cu promovarea, respectarea și apărarea drepturilor femeilor, copiilor și tinerilor). Eram destul de sigură că voi găsi aici niște texte cu care voi rezona, dar cred că nu eram pregătită pentru onestitatea și fluiditatea lor, pentru modul tranșant și eliberator în care aceste femei și-au expus viața de “singuratice” și ne-au împărtășit experiențele lor, dar și detalii personale despre ce înseamnă să fii femeie singură și independentă în România, adesea cu o incursiune în universul maternității. Cred că Anca Zaharia are dreptate când spune că aveam nevoie de antologia asta (ca societate).

Textele din acest volum explorează într-un mod tare sincer tema singurătății. Avem ocazia să întâlnim nu doar perspective diferite, ci și niște călătorii versatile în problematica singurătății — o altă treabă cât se poate de controversată în societatea actuală. Pentru că nu e în regulă să fii trist. Să te simți singur. Am descoperit în această antologie dimensiuni diferite ale singurătății (ca însingurare sau solitudine, ca mecanism de apărare sau pur și simplu ca situație de facto). Autoarele acestor texte mi s-au părut nu doar foarte curajoase, ci invincibile: tocmai pentru că au ales să vorbească cu această onestitate despre singurătate și despre viața lor de femei singure, adesea mame, poete, scriitoare, artiste. Versatilitatea textelor îmi demonstrează nu doar faptul că este o antologie bună, ci și faptul că despre singurătate se poate vorbi în multiple feluri, că există dimensiuni distincte și că fiecare persoană internalizează altfel lucrurile, importante fiind nu doar personalitatea și percepția pe care o ai asupra lumii, ci și experiențele și întâmplările care au dus la anumite stări/situații.

Au existat mai multe articole care mi-au vorbit mie cel mai bine, unele dintre ele m-au emoționat extrem de tare, altele m-au făcut să mă simt curajoasă — pentru fiecare în parte am simțit un oarecare respect și o atracție intrinsecă.

Ana Mănescu deschide antologia cu textul “Singurătățile care ne dor și cele pe care le căutăm” și face o apologie superbă a singurătății, dedublând-o și încercând să găsească un echilibru. M-am simțit adesea acasă în fragilitatea și temerile autoarei.

De-a lungul anilor, singurătatea, cu multele ei fețe, m-a pus la pământ. Acum încerc să nu o demonizez, să nu o glorific, ci să o accept așa cum e: garantată, esențială, complexă și temporară.

Ana Mănescu, Singuraticele, 2021, ed. Neverland, p. 23

Iulia Șchiopu, o artistă grozavă care pictează niște păpuși care te cuceresc (vezi magazinul ei unde găsești eșarfe, bluze și alte cele pictate!), ne vorbește în “Altă casă, alt cer” despre o altă față a singurătății, despre a fi mamă singură, dar și a încerca să îți faci un loc în lumea artistică, despre încredere și neîncredere, despre independență, forță și curaj, am înghițit textul Iuliei cu lăcomie pentru că are și ceva poetic în el, te prinde în mrejele sale fără să-ți dea drumul, m-a emoționat și m-a cucerit deopotrivă.

Pentru că să fii mamă singură înseamnă să fii pionul care ajunge, fără să fie atent, până la capătul tablei și descoperă că-i transformat în regină.

Înseamnă până la urmă doar să fii, și abia asta e banal de genial.

Iulia Șchiopu, Singuraticele, 2021, ed. Neverland, p. 55

Ilinca Damian scrie un text-eseu despre singurătatea maternității: “Maternitatea este un prădător singuratic” care m-a făcut să plâng cu lacrimi și muci, există un artificiu aici, un text care te amăgește, care e pregătit să te emoționeze doar pentru a-ți spune un lucru cât se poate de simplu, un lucru care te va face poate cu adevărat să simți ce înseamnă cu adevărat singurătatea — din perspectiva aceasta a faptului de a fi mamă. Am iubit acest text care este mai degrabă sfâșietor decât primitor, poate mai degrabă rece decât cald, dar l-am iubit probabil pentru că mi se pare atât de adevărat și, așa cum am spus deja altora, textul Ilincăi m-a rupt.

De ce există termenul de “mamă singură”? Mama este întotdeauna singură. Dincolo de formalitățile familiale, mama biologică este unică, oferă un material genetic și îngrijire unei noi ființe, folosind propriul său corp. Familiile cu ambii părinți prezenți nu au “mamă dublă” (…) mama își crește copilul ca o experiență singulară, mulată după întâmplările, situațiile și alte aventuri prin care trece cu progenitura. Experiența mea, de exemplu, este radical diferită de a mamelor care au născut în aceeași zi cu mine, ba chiar în același spital; ba chiar este diferită de a mamelor care au trecut prin traume similare la naștere.

Ilinca Damian, Singuraticele, 2021, ed. Neverland, p. 59

Gabriela Feceoru, o poetă feministă născută în ‘93 (asemenea mie) scrie un text cât se poate de transparent și sincer despre independență și singurătate asumată, despre sacrificiu, putere și maternitate: “Scriitoare singură și independentă în România. Un parcurs prin traumă și exil.” Am rezonat cu multe lucruri despre care vorbește în text, mai cu seamă cu pasajele despre educație și modul în care a trebuit să alunece și să se zbată într-un timp în care fetele erau considerate încă inferioare băieților: Femeia care trebuie să demonstreze că merită să primească educație. Gabriela Feceoru are o voce puternică & curajoasă, ne povestește despre abuz emoțional, relații, despre naștere și traumă, despre relația cu fiul ei și alegerile (atât de grele) pe care trebuie să le facă. Eu v-am vorbit cu o altă ocazie despre ultima sa carte de poezie vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv nominalizată la Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei și v-am și citit din ea. Este o poetă directă și am descoperit în textul acesta aceeași atitudine asumată, prinzându-și singurătatea în mâini și modelând-o pentru a o putea conduce.

Am ales să trăiesc singură, pentru că altfel nu aș fi putut să spun tot ce spun. Nu mai vreau să calc cămăși pentru ei, deși de curând mi-am luat ultimul model de fier de călcat Tefal.

Gabriela Feceoru, Singuraticele, 2021, ed. Neverland, p. 77

Cristina Ștefan ne povestește despre “Femeile din viața mea” și am rezonat cu textul ei din prima când spune că cea mai mare influență asupra ei a avut-o mama sa, “cu bune, și cu rele”. Mi-a amintit de momentul acesta când o profesoară ne-a rugat să vorbim puțin despre o persoană care ne-a influențat și pe care o admirăm, iar eu am scris despre mama mea — mai târziu, profesoara avea să îmi tot spună că ar fi preferat să scriu despre o figură pe care chiar o admiram și care chiar a făcut ceva, un scriitor, o personalitate și așa mai departe. Dar cu toate că eram îndrăgostită de povești, sau poate tocmai de aceea, eroul meu cel mai mare era mama — pentru că era capabilă de toate acele lucruri imposibile. Cum spune Cristina Ștefan, “cu bune, și cu rele” (și poate că-mi amintește puțin și de poemul ăsta pe care l-am scris pentru Festivalul Serile de Literatură Augustin Doinaș despre “Iubite femei din viața mea” /Dear women of my life). Cristina Ștefan scrie un text simplu și intim despre singurătatea la care poate ne gândim prima oară când auzim termenul, la a învăța să fii singură, să vezi un film singură, să mănânci la masă singură, să te vezi și să te apreciezi pentru că ești tu și pentru că ești acolo.

Dacă e ceva ce am învățat în toți anii ăștia, e cum să stau la masă cu demonii mei. (…) Până la urmă, singurătatea adulților e ineluctabilă. Nu putem evada din ea. Putem doar s-o îmblânzim. Știu, oamenilor aflați în criză nu le e de prea mare folos niciun sfat. Însă, dac-aș ști c-o să vă ajute mai târziu, v-aș spune: când vă simțiți singuri, citiți poezie

Cristina Ștefan, Singuraticele, 2021, ed. Neverland, p. 98

Sunt recunoscătoare că pot trăi într-o epocă în care femeile încep să aibă voce, în care putem în sfârșit să ne exprimăm din ce în ce mai mult și mai liber, cu toate că mai avem un drum tare, tare lung de parcurs. Însă această antologie mi-a oferit o anumită speranță în forța feminină, în solidaritate și chiar incluziune. Mă gândesc la tetralogia napolitană a Elenei Ferrante (Prietena mea genială) în care explorează atât de frumos, onest și totodată crud un anumit tip de prietenie feminină — o prietenie profund marcată de o societate patriarhală cu reguli și interpretări care vin strict din această zonă dură și acaparantă. Prietenia dintre Lila și Elena stă și sub egida înșelătoare a invidiei, cu toate că aici Elena Ferrante parcurge mai multe stagii ale prieteniei și îi prezintă complexitatea stratificată, cu multitudinea de emoții și lupte. Există însă aici un anumit tip de prietenie între femei care aduce cu sine și o anumită percepție asupra femeii — acțiunea petrecându-se în Italia anilor ‘50-‘70 când lucrurile erau diferite. M-am născut și am trăit în România anilor ‘90, patriarhatul domina, femeile se aruncau încă una la gâtul celeilalte, mai ales din perspectiva bărbaților, voi femeile vă urâți cel mai tare între voi. Asta e o perpetuare toxică a unei prejudecăți induse de un anumit tip de societate și, citind Singuraticele, m-am bucurat că am depășit această credință. Când eram adolescentă eram convinsă de adevărul acestui dicton al invidiei și urii între femei, a faptului că noi suntem cele mai dure cu altele, nu bărbații — în timp am început să înțeleg că e și aici o altă luptă care se tot desfășoară și se tot desfășoară, că e o consecință a societății patriarhale și a unor idei eronate perpetuate printr-o educație precară. Antologia Singuraticele mi-a amintit cât de mult respect și iubesc femeile și activitatea lor, cât de mult vreau să le susțin și cât de departe mă simt de această perspectivă a invidiei și “mâncătoriei”, cum se mai numește. Femeile singure și independente din cartea asta sunt absolut minunate, le văd invincibile, am încredere în ele și le admir foarte tare că au avut curajul și disponibilitatea să vorbească despre singurătatea lor. Și vă recomand din suflet să citiți volumul ăsta.

*scriind despre faptul că nu sunt luată în serios, deja îmi imaginez mai multe voci în capul meu care-mi spun că e vina mea că nu încerc mai mult, că ar trebui să fac mai multe eforturi să fiu mai puternică & mai asertivă, etc. Îmi amintesc de ceva ce scria poeta Angelica Stan în antologia În căutarea cititorului pierdut (despre condiția de scriitor a femeilor care scriu în limba română, CDPL, 2021, am scris despre ea aici). Vorbea mai degrabă despre faptul că nu toți scriitorii pot să se (auto)promoveze, să fie extroverți din punctul ăsta de vedere. Și ce am extras eu de acolo este faptul că atunci când nu reușești să faci un lucru pe care poate altele îl reușesc mult mai bine decât tine, întotdeauna se va găsi cineva să îți spună că poți mai mult, că trebuie să faci eforturi, fără a lua în considerare faptul că există persoane tare diferite și că “ieșirea din zona de confort” nu înseamnă întotdeauna progres sau schimbare, uneori înseamnă doar o stare agasantă, o contradicție în sine cu cine ești sau cu cine poți fi de fapt. Așa că, nu, nu toată lumea trebuie să fie într-un anumit fel. Există lucruri pentru care merită să faci eforturi, dar pentru altele nu ar trebui să faci eforturi în primul rând. Ca femeie, în România, întotdeauna a trebuit să fac eforturi să fiu luată în serios în cele mai simple și adesea penibile situații. Și refuz să cred că e vina mea sau a noastră că nu reușim să fim mai, nu știu, asertive, puternice, dominante. Nu ar trebui să existe discuția asta în primul rând.

Antologia o găsiți pe libris.ro, elefant.ro, cărturești.ro etc. Texte semnate de: Ana Mănescu, Ana-Maria Gheorghe, Iulia Șchiopu, Ilinca Damian, Gabriela Feceoru, Anda Docea, Cristina Ștefan, Camelia Cavadia, Ana Maria Popa și cu o prefață de Anca Zaharia.

Ce ar mai fi interesant de citit pe tema asta?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *