Am citit Oameni mari de Maria Orban de curând și mă tot țin să vă spun două vorbe despre ea. Cartea asta se citește repede și are o narațiune care curge ușor: lucrurile nu se întâmplă, lucrurile se mișcă. O calitate pe care eu admir întotdeauna la un roman. În parte, păstrează un aer de Young Adult (în stil și datorită tipului de narațiune, dar și tematic). Personajul nostru, Rucsandra, o profesoară de 36 de ani trece printr-un divorț și noi îi urmărim povestea pe parcursul a vreo 24 de ore în care aflăm despre profesia și statutul ei, cât de vraiște e totul în viața ei, despre legăturile cu părinții, discuțiile de la psiholog și relația asta în cădere dintre ea și Seba, întruchiparea perfectă a unui tip de personaj pe care poate-l cunoaștem bine unii dintre noi: chill, (cel puțin în aparență) iresponsabil și pe care nimic nu ar putea să-l perturbe. Sau, în orice caz, nu Rucsandra.

Ce mi s-a părut foarte fain este că a reușit să miște foarte bine narațiunea pe parcursul acestui interval, nu există un moment static și nici nu ai avea spațiu să te plictisești. Romanul e într-un vuiet continuu, narațiunea e dinamică, dialogul e natural și personajele sunt foarte “de-ale casei,” într-atât încât poți pune mâna pe ele. Dar, mai mult decât atât, mi se pare că ar putea fi vizualizat prin niște scene ca dintr-un film, o deplasare continuă a personajului și toată întâlnirile sale (cu personaje, obstacole) sunt rulate ca niște cadre. Narațiunea la persoana I ne face să privim totul prin ochii Rucsandrei, așa că totul e voalat și subiectiv, toate impresiile pe care ni le facem cu privire la celelalte personaje sunt filtrate prin ce ne oferă personajul-narator. Unele lucruri par atât de întâmplătoare, random, par să nu aibă foarte mult sens și atunci când personajul nostru renunță la a mai afla motivul “pentru care” sau “de ce” acest lucru/acest om se comportă astfel, atunci nici noi nu mai aflăm nimic. Speculațiile nici măcar nu au sens pentru că nu despre asta e vorba, ci despre confuzia și vulnerabilitatea Rucsandrei. Ceva ce cred că mulți dintre noi înțelegem la prima mână.

Un (posibil) refren al generației 30+

(Pe copertă)

Nu ar fi onest din partea mea să spun că m-a bulversat romanul prin acuratețe&realism sau că m-au înduioșat rănile Rucsandrei (care-s foarte reale), dar asta pentru că pentru mine asta nu a fost o lectură “viscerală”, tranșantă, nu mi-a amintit de Să nu râzi :(( de exemplu care e cam sfâșietoare, și nu doar tematic. Relația defectuoasă dintre Rucsandra și părinții săi, confuzia, vulnerabilitatea, rănile ei -prin toate acestea se trece rapid pentru că fac parte din ea și nu există timp să le arate, să le descrie, să facă apel la latura noastră sensibilă&emotivă. Suntem deja aruncați în viața ei și trebuie să ținem pasul, uneori râdem, alteori mai degrabă ne întrebăm ce e cu tot haosul ăsta -și apoi nu mai zicem nimic pentru că e posibil să recunoaștem o parte din el în viața noastră. Nu aș zice, deci, că e un roman în vreun fel introspectiv, dar e o carte destul de reală. Și cred și că poate să fie o lectură plăcută tocmai pentru că, în ciuda subiectului inconfortabil, nu te pune în dificultate. Mi-a plăcut faptul că nu e lamentabilă.

Și cred că temele pe care le-am vizualizat eu cel mai bine în cartea asta sunt confuzia și vulnerabilitatea, două lucruri care îmi sunt și mie destul de cunoscute și faptul că acestea duc adesea la o (aproape) necesitate de mișcare pentru că dacă te oprești… Dacă te oprești înainte să te poți opri, atunci nu o să fie chiar bine. Maria Orban mi-a amintit de asta prin romanul ei. Nu știu dacă e un refren al generației 30+ (Eu neavând încă 30), dar sunt sigură că este un posibil refren al unei generații care a avut un anumit tip de relație cu părinții, unde ascunderea, fața aia de masă, mușamaua aia pe care o puneam deasupra durerilor era esențială. Cu Rucsandra nu petrecem foarte mult timp, dar cred că o înțelegem din prima destul de bine.

O parte din critica adusă acestei cărți pare să se îndrepte împotriva modului “lax” în care este scrisă – pentru mine ăsta a fost un plus, precum și faptul că nu s-a concentrat introspectiv/descriptiv pe răni și pe toate lucruruile defectuoase din viața personajului (mai ales în ceea ce privește relațiile cu ceilalți). Asta mi-a oferit șansa să călătoresc în timp real cu personajul și să mă pierd în narațiune. Și cred că nu e ușor să scrii o carte care se desfășoară pe o perioadă atât de scurtă de timp (24 de ore) și s-o faci foarte interesantă -ce naiba se poate întâmpla în 24 de ore? Well…

A fost foarte fain de citit; deși subiectul e destul de heavy și probabil nu ar putea fi considerată o lectură fericită, din punctul ăsta de vedere, pentru mine a fost totuși și ca o gură de aer proaspăt. Nu m-a înduioșat și nu m-a întristat, dar m-a captivat tocmai datorită modului ăsta foarte chill, oral, subiectiv, dinamic în care a fost scrisă. M-a purtat, dialogul m-a prins, la final de program pot spune că mi-a făcut plăcere s-o citesc. Și cred că v-ar plăcea și vouă. E genul de carte pe care o poți lua cu încredere de pe raft pentru o lectură rapidă și ușoară, dar care să îți spună și ceva. Și genul de carte pe care eu aș recomanda-o când pleci în vacanță, pe plajă sau oriunde. Pentru că dinamismul ei e fix ce trebuie. Și, în plus, înoată prin niște subiecte care ne sunt cam la îndemână, chiar dacă inconfortabile (mă gândesc aici și la dificultatea de a fi femeie; amalgamul de emoții și sentimente, frustrări cu care trebuie să te confrunți în fiecare zi, dar mai ales poate la dificultatea relațiilor umane -care ar putea să fie atât de simple și câteodată sunt; doar că uneori (sau cel mai adesea) nu sunt pentru că nici noi nu putem fi chiar unidirecționali).

O porcărie! Povesteam într-o zi cu Carmen, despre cum provenim noi dintr-un șir lung de femei care și-au asumat roluri de bărbați. Bărbați care ar fi trbeuit să le fie soți, frați, iubiți, tați: niște femei care au pus capac peste capac să astupe golurile lăsate de ceilalți. Niște femei care s-au asuprit, încrâncenat, camuflat sub o crustă atât de tare, că nimeni nu a putut să mai ajungă la ele. Eu nu mai vreau să astup nimic. Nu mai vreau!

Oameni mari, pag. 91, ed. Nemira, 2020

Oameni mari a apărut în 2020 la editura Nemira în colecția N’autor sub coordonarea lui Eli Bădică și reprezintă debutul autoarei în proză. Ador ilustrația pentru copertă realizată de Andreea Moise. Foarte fain și titlul -cred că e deja un trend în literatură, mă gândesc și la Oameni normali (pe care încă n-am citit-o), dar mi se pare foarte bun&atrăgător. Iar pe Maria Orban o voi mai citi.

Poate fi cumpărată de pe libris.ro, carturesti.ro, etc.

Mai puteți citi o recenzie pe citestema.ro: Când ești cu bagajul purtat în spate de o mamă nefericită (Steluța Jalia), ce spune Anca pe ancazaharia.ro: Un refren al generației mele sau ce spune Petronela Rotar pe site-ul ei: viața mincinoasă a oamenilor mari (și despre Viața mincinoasă a adulților despre care am scris și eu).