Cheia, Junichiro Tanizaki — jurnalul ca metodă de înțelegere&dezlănțuire

După ce am citit Jurnalul unui bătrân nebun, mi-am dat seama că o să mai citesc și alte cărți de Tanizaki — nu mă așteptam însă să mă avânt atât de repede, am strecurat cartea în sacoșă când am luat trenul spre București (pentru Festivalul Gellu Naum) și m-am pus pe citit într-un vagon în care bătea un aer condiționat răsuflat, mirosea destul de urât și nimeni, nimeni în afară de mine, nu părea să poarte mască. Cartea asta a fost salvatoare din mai multe puncte de vedere, dar cel mai tare m-am bucurat că m-a ajutat să mă scufund în poveste și să nu dau curs emoțiilor aferente citirii publice care începea în doar câteva ore. Nu m-am oprit să mă întreb de ce îmi place Junichiro Tanizaki, dar dacă aș face-o și ar trebui să dau un răspuns oarecum rapid, probabil aș spune că: a) scrie foarte bine și are o siguranță narativă pe care o invidiez și b) este foarte iscusit la a face literatură din momente și senzații erotice, fără să devină pornografic în sens negativ sau vulgar doar de dragul vulgarității. Mi se pare că acest spațiu erotic este foarte bine inserat și în Cheia, așa cum e și în Jurnalul unui bătrân nebun și narațiunea nu este salvată de acest aspect, cât pur și simplu condusă și îi este astfel oferit un semn distinctiv (și poate că, într-un fel, există aici și un pic de ciudățenie care pe mine mă atrage foarte tare).

Dacă în Jurnalul unui bătrân nebun, avem de-a face cu jurnalul unui (duh) bătrân cu diverse probleme și cu o pasiune pentru nora lui, în Cheia avem ocazia să citim nu unul, ci două jurnale cât se poate de bizare: soțul (pe la 50+) și soția (pe la 40+) se pun să scrie fiecare câte un jurnal “sincer” despre viața lor sexuală. E un joc grozav aici — fiecare își ascunde jurnalul, pretinzând că nu știe de existența jurnalului celuilalt (un joc în scris, pentru că nu vorbesc deloc despre asta) și totodată notând lucruri care să indice clar că nu ar citi notițele unul celuilalt. E o falsitate excelentă aici pe care, ca cititor, o traversezi cu mici și mari îndoieli. Nu știi dacă te poți baza pe ce scriu soții acolo, nu știi cât din ce este acolo e pentru tine ca cititor și cât pentru celălalt. Nu știu dacă, obiectiv vorbind, acest demers poate fi cu adevărat credibil, dar luat ca atare, în ficțiune, mi-a plăcut la nebunie. Jonglarea asta între jurnale și perspective, între asumpții și manipulări mi s-a părut minunată și totodată intrigantă. Descoperim până la final cât de meschine au putut fi unele personaje implicate în poveste, cât de multă “nebunie” (de un anumit tip) a fost inserată pe parcurs și, totodată, cât de puține știm de fapt. În sensul acesta mi se pare că poți privi cartea lui Tanizaki și ca pe un soi de declarație despre jurnal: despre cât de manipulator & înșelător poate fi un asemenea demers, chiar și pentru sine, să nu mai vorbim de celălalt. Mai ales când un cititor în sine creează la rândul său prin implicare & interpretare. Dacă privesc din afară cartea asta, din perspectiva ideii de jurnal, atunci simt că are ceva să-mi spună.

Ce se întâmplă aici? Soțul obișnuia să țină jurnal de foarte mulți ani, însă într-o zi s-a decis să scrie niște intrări doar despre viața sexuală cu soția sa — lucru care îl umplea de frustrare pentru că și-ar fi dorit ca lucrurile să stea altfel. Soția începe să țină și ea un jurnal pentru prima oară care, surprinzător sau nu, vorbește tot despre viața lor sexuală — frustrările, nemulțumirile, așteptările și alte cele vin și ele trăptat, și nu năvală, și în notițele soției. Până la final nu știi dacă să te încrezi în declarațiile pozitive, dacă au vreun sens și dacă acest joc de jurnal al lor nu a fost altceva decât o farsă. Soțul este frustrat din pricina unei “pudori” a soției, lucru cât se poate de contradictoriu în raport cu apetitul ei crescut pentru săvârșirea actului. Soția este frustrată pentru că nu este satisfăcută complet și îl acuză de o anumită lipsă a vitalității, dar mai ales pentru că soțul pretinde anumite atingeri care ei i se par nenaturale — o grozăvie de o artificialitate cel puțin bogată și un spațiu japonez necunoscut, dar interesant de descoperit. În poveste ne mai întâlnim și cu alte personaje pe care le cunoaștem prin intermediul impresiilor celor doi asupra lor (care adesea sunt divergente), e vorba în special despre fiica lor, Toshiko și un bărbat pe nume Kimura. Tot felul de lucruri se întâmplă între cei patru și dacă suntem ușor nesiguri chiar și cu privire la caracterul soților, atunci în privința fiicei lor și a domnului Kimura este posibil să rămânem și mai contrariați. Soțul își ascunde jurnalul undeva unde închide cu cheia, ceea ce nu e altceva decât un joc foarte bun pe care-l putem percepe încă de la început, chiar și prin titlu —un alt artificiu, mai ales atunci când lasă cheia la vedere pentru a fi sigur că soția lui îi citește jurnalul. Ce încredere să avem în ce scrie el? Dar în ce scrie ea? Cred că la întrebările astea vom avea niște răspunsuri (nu neapărat definitve) până la final, mai ales pentru că le putem combina cu diverse evenimente concrete pe care nu vreau să vi le desvălui. Dar avem parte de o “scoatere la suprafață” a sexualității & dorinței prin diverse mecanisme, directe sau indirecte, prin seri de beție, o anumită adicție și niște trucuri adesea banale, câteodată mârșave și, de ce nu, scandaloase. Nu ar fi deloc greșit dac-ai spune că multe lucruri din cartea asta sunt scandaloase — pentru că, în ciuda aparențelor, și personajele noastre sunt. Cu toată încărcătura lor (adesea violentă, meschină, uneori înduioșătoare, alteori aproape prostească, depinde din ce unghi privești).

Sunt multe momente memorabile în cartea asta — dacă în Jurnalul unui bătrân nebun e greu să-ți scoți din cap obsesia pentru picioarele norei sale, în cartea asta cred că cel mai tare am remarcat nu neapărat preocuparea soțului de a o privi pe soția lui goală, ci fotografiile pe care i le făcea, iar dinspre ea cel mai tare mi s-a întipărit în minte un anumit dezgust cu privire la aspectul pielii soțului — două spații care se întâlnesc, undeva între superb și grotesc. Soții ăștia nu sunt capabili să vorbească între ei cu adevărat și probabil că nici în scris nu o fac cu onestitate absolută, dar se folosesc de această metodă pentru a ajunge la un consens, la o anumită înțelegere pentru satisfacere și, de ce nu, scăpare, dintr-un anumit punct de vedere. Îți vine să spui că sunt niște lași, și dintr-un anumit punct de vedere, ai dreptate, dar pe de altă parte tocmai astfel pot deveni periculoși sau, în orice caz, capabili de lucruri pe care altfel le-ar fi crezut imposibile — încearcă să-i mai oprești după ce ajung să se dezlănțuie. E un cerc vicios, fără ieșire.

Chiar dacă am câteva ascunzători pentru cheia de la dulapul în care îmi țin jurnalul, o femeie care ea probabil că le-a deslușit până acum pe toate. Sau, dacă nu, mare lucru să nu-și fi făcut o copie după cheie.

Cheia, Junichiro Tanizaki, ed. Univers, p. 5

La finalul cărții te gândești, uau, poate că lucrurile astea ar fi fost rezolvate mai simplu dacă comunicau între ei. Și poate că pentru noi e aproape incredibil ca asemenea manifestări să aibă loc în jurnal în locul unei conversații obișnuite, dar e cu atât mai fascinantă cartea asta cu cât frustrările și lipsa comunicării, nerecunoașterea compatibilităților și închiderea în fața discuției libere despre dorință sunt încă lucruri care (mai) traveresează societatea (și nu numai a noastră, în ciuda schimbărilor care au deja loc). Pe de altă parte, Tanizaki reușește să creeze un spațiu ficțional tare captivant, ușor întunecat, ciudat, traversat de o umbră apăsătoare — mai ales atunci când ni se pare că aproape accesăm o parte a lucrurilor pe care personajele nu le spun, nu atât din inconștient, cât mai degrabă pentru că ori nu și le recunosc nici măcar față de ei înșiși, ori pur și simplu nu sunt pregătiți să le dea voce (sau să le scrie, în acest caz). Totodată e absolut fascinant să-i urmărești și din punct de vedere cultural: Ikuko, soția, vine dintr-o familie tradițională cu o gândire destul de învechită în ceea ce privește convențiile și insituția mariajului (de exemplu, crede că ar trebui să fie complet loială soțului din toate punctele de vedere și să îi satisfacă nevoile întocmai). Fiica ei, Toshiko, e alt personaj fascinant și surprinzător din unele puncte de vedere, pe care-l vezi doar prin ochii părinților și (nu cred că) ești pregătit să zici ce știi despre ea pentru că s-ar putea ca nimic să nu fie adevărat. Mă fascinează tare cunoașterea personajelor prin jurnal și mi se pare că această carte a lui Tanizaki e foarte reușită din punctul ăsta de vedere. Are și calitatea asta de a te intriga într-o măsură suficient de mare (și poate a te și enerva sau scârbi pe alocuri), astfel încât să simți că poți discuta despre cartea asta (despre evenimente, personaje, asumpții și alte cele) cât e ziua de lungă.

Sunt multe lucruri pe care le-aș spune despre cartea asta, dar poate că cel mai bine rămâne cu mine faptul că mi-a plăcut foarte tare s-o lecturez. Se citește foarte repede, e o carte destul de scurtă (eu am dat-o gata pe tren între Olteni-București) și te ține bine acolo. De abia aștept să continui descoperirea acestui scriitor japonez care e în pericol de a se situa între preferații mei, acolo alături de Kobo Abe, Natsume Soseki și Osamu Dazai (da, îmi place și Mishima și într-o anumită măsură Kawabata, dar nu sunt favoriții mei, de Akutagawa încă nu am citit mare lucru, dar e adevărat că scrie niște povestiri scurte -reinterpretările din povești tradiționale japoneze, de exemplu — absolut minunate și înfiorătoare). Și mai sunt și mulți alții pe care de abia aștept să-i descopăr. Murakami știți deja că-mi place.

De Tanizaki mi-am mai cumpărat de curând Istoria secretă a seniorului din Musashi și Moartea lui O-Tsuya pe care de abia aștept să le savurez (apărute la editura Polirom). Se pare că aceste două ediții din Cheia și Jurnalul unui bătrân nebun de la ed. Univers, pe care le am eu, sunt de fapt traduse din limba engleză —informație pe care am citit-o aleatoriu pe internet și care nu știu dacă este cu adevărat corectă, însă într-adevăr nu este menționat deloc din ce limbă este făcută traducerea, iar copyright este oferit (și) ediției în engleză. Ce este curios pentru mine e că traducerile mi se par foarte bune și aproape de altele pe care le-am citit, într-un anumit stil care mi-e cunoscut. În orice caz, mi-au plăcut așa cum sunt. Cele două cărți pe care le-am luat de curând sunt însă traduse direct din japoneză de Magdalena Ciubăncan și ard de nerăbdare să le descopăr.

Ediția pe care am citit-o eu a apărut la editura Univers în 2009 în traducerea Iuliei Bodnari. Și cartea aceasta am primit-o de la scriitorul Ciprian Măceșaru (mulțumesc!) și îi sunt foarte recunoscătoare căci datorită lui am început să-l citesc pe Tanizaki și descoperirea asta nu-mi face doar bine, ci și simt că mă atrenează într-o anumită direcție. Nu știm încă în care, dar asta e cu atât mai interesant. Ce aș mai vrea să notez e că acum într-adevăr am început să simt niște similarități între scriitura lui Ciprian Măceșaru din Alergătorul invizibil (sau din Portbagaj) și Junichiro Tanizaki. Îndeosebi în Cheia unde tema este similară și caracterul unor personaje la fel. Dar e cu atât mai fascinant cu cât se simte clar diferența de background și cultură și poți privi teme similare din unghiuri în mod concret distincte.

2 comentarii

  1. Se simte că te-a fascinat cartea. Sunt curioasă

    • Cred că m-a fascinat descoperirea autorului, mai mult decât cartea în sine — care, de altfel, mi-a plăcut foarte tare. 😀 sunt curioasă cum ți s-ar părea și ție. Tanizaki explorează niște teme care-mi plac și, totodată, mi se pare că are ceva ciudățel și unic. Sau poate, mai degrabă, specific unui anumit tip de literatură japoneză. Anywho, îmi place și voi mai citi cărți de-ale sale.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *