Jurnalul unui bătrân nebun, Junichiro Tanizaki

Junichiro Tanizaki (1866 – 1965) era unul dintre scriitori japonezi pe care nu-i citisem și-mi doream. În urma unei discuții cu scriitorul Ciprian Măceșaru, am pus mâna pe romanul Jurnalul unui bătrân nebun (pe care l-am primit în dar, mulțumiri, Ciprian!) Așa l-am urcat în capul listei pe Tanizaki și, mai mult decât atât, am luat cartea lui de pe raft și aș fi citit-o în one sitting, dacă timpul mi-ar fi permis-o (așa am lungit-o pe două zile). Ieri seară am citit neîntrerupt până am terminat-o — îmi tot ziceam că mi-e somn, dar mai aveam doar 50 de pagini, doar 30 și tot așa și chiar voiam să știu “ce se întâmplă”. Cu toate că nu era așa de greu de dedus cam ce o să se întâmple, scriitura are calitatea asta de a te ține acolo, dar nu în sensul suspansului, cât prin forma narațiunii: uneori mai întunecată, perversă, adesea poate chiar rigidă — un amestec intrigant între plăcerea de a o citi și neplăcerea de a observa un personaj cam dezagreabil.

Întâlnirea mea cu Tanizaki a fost una prielnică. Cartea asta a apărut în 2007 la noi (e una din ultimele cărți ale lui), în traducerea lui Silviu Mihai la Editura Univers (colecția Cotidianul). În ciuda unor erori de redactare (typos), mi s-a părut foarte bună traducerea și am savurat-o. Tanizaki are o proză destul de simplă, dar totodată complexă: în parte și datorită unor detalii (ca descrierea pe scurt a unor procedee medicale), dar și pentru că mi se pare că se ascund destul de multe semnificații în narațiunea asta simplă, directă. Ceea ce presupun că e un lucru la care să mă aștept când vine vorba despre literatura japoneză (cel puțin dintr-o anumită perioadă; e ceva ce cred că observăm și la scriitori precum Mishima sau Kawabata — care până la urmă au fost unii dintre promoterii noii mișcări în literatura japoneză. Parcă Tanizaki mi se pare mai întunecat și poate puțin mai apropiat de Kobo Abe sau poate că mai degrabă Kobo Abe seamănă cu Tanizaki). Cred că mai mulți scriitori japonezi au un anumit minimalism încărcat de semnificații, și totodată un anumit interes pentru niște personaje (adesea) libidinoase și o analiză ori vulgară ori naturală (excesiv de transparentă) asupra sexualității. O linie fină între pornografie și literatură bună. Romanul ăsta ar fi putut aluneca ușor dacă nu era scris atât de bine, și asta face diferența. Ador iscusința cu care strecoară sexualitatea în narațiune.

De fapt, există o anumită intimitate și o anumită sinceritate obscenă aici — pentru că romanul este sub formă de jurnal, aflăm tot ce vrem și ce nu vrem despre bătrânul Utsugi — despre boala și durerile sale, anumite momente picante din trecutul lui, precum și fascinația pe care o are pentru nora sa, Satsuko (unde, desigur, vorbim despre toată “descărcarea” sexuală colorată despre vă vorbeam, v-aș spune că n-aveți de ce să vă temeți pentru că bătrânul Utsugi la cei 70 și ceva de ani ai lui mărturisește că este impotent, dar -aparent- din pricina unei probleme de natură neruologică, în urma unui atac, are anumite deviații care se manifestă prin înclinații și apucări sexuale cel puțin dubioase). În parte scârbos, pe de altă parte înduioșător, câteodată patetic, nelipsit totuși de accese de furie, bătrânul Utsugi o să fie interesat de urmărit — nu cred că e un personaj neapărat plăcut.

De fapt, cred că ar fi bine de zis că avem aici un portret indirect al unui bătrân în toată “splendoarea” sa caracteristică vârstei. Devine un pic nebun. Morocănosc cât cuprinde. Se gândește des la moarte. Ia niște decizii extreme. Se comportă uneori ca un copil. Alteori ca un tiran. Mi se pare că Tanizaki a reușit să contureze aici un personaj foarte bun, cu toate că pentru mulți poate fi detestabil. Așa se întâmplă cu bătrânii cu apucături, ar zice cineva, ăsta e sentimentul pe care-l experimentezi des în cazuri de genul ăsta, ar continua cineva. Tanizaki a făcut o treabă excelentă, desigur.

Mi se pare fascinant să urmăresc și celelalte personaje prin ochii bătrânului, în special pe Satsuko despre care mi se pare că știm cele mai puține lucruri — cu toate că este obsesia bătrânului, o vedem doar prin ochii lui și mi se pare că, la final de program, parcă nu știm nimic despre ea. Doar anumite asumări care sunt foarte periculoase. Parcă ceilalți sunt mai ușor de ghicit tocmai pentru că nu există un accent pronunțat asupra lor. Scena mea preferată cred că e cea de la început când vorbește despre actorii de la teatrul Kabuki (toți bărbați, desigur, mi-a plăcut atât de mult partea asta despre Kabuki! Are un început excelent cartea asta) și despre o anumită înclinație homosexuală pe care poate că totuși a avut-o mereu, așa cum mărturisește Utsugi cu o nonșalanță beton, scuzați lipsa de pedanterie.

Romanul ăsta ar putea fi un dezastru. E o linie foarte fină aici — dacă-ți povestește cineva că e despre un bătrân manipulat de noră-sa pentru care are o fascinație sexuală libidinoasă și căreia vrea să-i imprime tălpile pe piatra lui de mormânt, s-ar putea să ai o sumedenie de impresii, care mai de care interesante. E o carte care îmbină foarte bine niște elemente care ar putea să șocheze sau să devină vulgare într-un sens rău (ca o carte erotică proastă) — dar le manevrează atât de bine în narațiune încât rezultatul e excelent. Avem parte de un joc psihologic, de o autoanaliză în care nu știm dacă să avem încredere, un amestec constant între siguranță și nesiguranță, sadism și masochism, și toate văzute prin ochii unui bătrân de 70+ despre care nu ne vom întreba cu adevărat dacă este senil până la final. În ciuda titlului cărții. Atât de bun e.

M-a atras foarte tare și siguranța din proza lui Tanizaki, măiestria cu care pare să manevreze întreaga narațiune, de la un capăt la altul. De cele mai multe ori avem de-a face cu o proză simplă și ușor de traversat — și faptul că există multe note de subsol explicative, ale traducătorului, cred că te poate ajuta în lectura asta. Eu am avut ocazia să aflu mai multe despre teatrul tradițional japonez (despre forma Kabuki, de fapt), dar am descoperit și niște elemente din istoria Japoniei care nu-mi erau neapărat cunoscute — aruncate cu lejeritate în narațiune, ca niște evenimente, momente, spații pe care, desigur, personajul nostru le cunoaște perfect (bătrânul Utsugi n-are nevoie să ne explice nimic în jurnalul lui, dar are evident “nevoie” de toate elementele concrete și îi oferă o credibilitate superbă narațiunii tip jurnal).

O să-l mai citesc pe Junichiro Tanizaki. Jurnalul unui bătrân nebun m-a lăsat cu multe gânduri și impresii, deși e o carte destul de scurtă. Știam eu că iubesc literatura japoneză. Am pe raft Cheia. O să ajung la ea curând.

PS: “Fun” Fact este că Tanizaki s-a născut și a murit în luna iulie. Iar eu l-am citit pentru prima oară în iulie. Coincidență? Cu siguranță.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *