Moartea lui O-Tsuya, Junichiro Tanizaki

Știi cum e să descoperi un autor care-ți place atât de mult încât vrei să citești tot ce-a scris? Ei bine, am pățit asta cu mai mulți scriitori în ultima vreme, dar pe unii îi amân pentru că nu mă simt încă pregătită pentru ei, dar și pentru că vreau să lungesc întâlnirea (cu Roth de exemplu am această relație, e în raftul de #necitite, strălucește și așteaptă). Însă adesea se întâmplă și ca o întâlnire din asta să fie (mai) prielnică, timing-ul să fie atât de bun (sau de rău augur), încât uiți să-ți pui piedică și treci (cu nesimțire) de la o carte la arta. Astfel că, sunt la a treia mea carte de Tanizaki şi mă las uşor convinsă de faptul că o să-mi placă din ce în ce mai tare. Sunt foarte curioasă şi cu privire la eseul lui Elogiul umbrei pe care plănuiesc să-l citesc curând, deşi cumpărată în bibliotecă mă aşteaptă Istoria secretă a seniorului din Musashi pe care probabil o voi devora mai repede. Am mai citit Jurnalul unui bătrân nebun şi Cheia despre care deja v-am povestit. Mi-au plăcut suficient de tare încât să-mi dau seama că Tanizaki are marele potenţial de a se situa printre scriitori mei favoriţi (din literatura japoneză). Cu aceste gânduri am pus mâna pe Moartea lui O-Tsuya şi nu m-a dezamăgit. E o carte scurtă şi care te ţine în priză, am citit-o într-o zi şi tare greu mi-a fost să mă despart de ea. Deşi nu e deloc o carte umoristică, m-am surprins adesea zâmbind – de încântare că-mi place autorul ăsta atât de mult. Aşa că, până aici, îl recomand cu ochii închişi, chiar dacă ştiu că tipul ăsta de literatură nu poate să placă tuturor. Există şi ciudăţenie şi vulgaritate pe alocuri, Tanizaki explorează foarte fain tema erotismului şi a distrugerii, desfrânarea şi reacţiile lipsite de scrupulozitate fiind mereu prezente.

Moartea lui O-Tsuya este o carte foarte intensă. Începe printr-un cadru direct, un anumit Harugoro de la „pescăria din Yokocho s-a năpustit beat înăuntrul prăvăliei cămătarului” pentru a-şi recupera nişte haine date la amanet de nu ştiu când şi prima pagină ne păcăleşte şi ademeneşte cumplit de tare. Pe a doua ne sunt prezentate două personaje despre care nu ştim nimic, dar parcă le-am cunoaşte deja: Shinsuke şi ucenicul Shota. Nu avem nici cea mai mică idee ce se va întâmpla, dar Tanizaki ne îmbie cum nu se poate de fermecător şi parcă atroce, are capacitatea asta de a te ţine sub mrejele sale pentru că spune bine o poveste. Nu ai cunoscut personajele astea înainte şi nu ai nici cea mai mică idee ce naiba o să se întâmple – cu toate că există cel mai mare indiciu în titlu, să nu ne lăsăm totuşi păcăliţi până la capăt, există o O-Tsuya şi până la urmă va muri dacă nu a murit deja. Cu toate astea, deşi nu cunoaştem nimic, ne introduce într-un cadru foarte familiar şi ne prinde acolo. Îmi place când un scriitor are puterea asta şi ştie să manevreze suficient de bine povestea cât să te facă să te simţi bine/familiar şi inconfortabil în acelaşi timp. Vom afla treptat mai multe despre Shinsuke şi nu doar despre el şi, aşa cum ne este proims pe copertă vom avea de-a face cu „un roman despre patimă, erotism şi autodistrugere,” care în numai 164 de pagini (cu scris mare de tot) o să ne întemniţeze.

Cred că povestea din Moartea lui O-Tsuya e destul de tipică, doi îndrăgostiți fug de acasă și sunt amăgiți de a o a treia parte cu promisiuni că le va convinge familiile că uniunea lor este una prielnică – timpul trece, nimic nu se întâmplă, însă lucruruile escaladează într-o simplă seară când avem de-a face cu o crimă și cu o răsturnare de situație, ambele ducând la schimbarea destul de radicală a personajului nostru principal. Oricât de mult ne-am dori ca lucrurile să stea altfel și simțul moral să învingă, ne dăm seama că personajul nostru este în cădere, că desfrâul și degradarea sunt pe cale să cuprindă întreaga atmosferă și suntem pregătiți să vedem cât de rău vor decădea lucrurile. Pretty bad, buy pretty good for the story.

“Ce mașinărie iscusită și neobișnuită e lucrul acesta pe care-l numim om.”

Junichiro Tanizaki, Moartea lui O-Tsuya, ed. Polirom, p. 57

Încă de când (un anumit) Kinzo îl sfătuiește pe Shinsuke să se predea poliției, îți dai seama că acest lucru nu se va întâmpla. Încă de când O-Tsuya pleacă de acasă și începe să imite comportamentul și vorbirea geishelor, îți dai seama că degradarea ei va continua într-o linie ascendentă (sau invers, în funcție de cum preferi să privești lucrurile). Deși Shinsuke ar fi avut toate șansele unei vieți normale (lucru pe care-l crede cu convingere, ceea ce pe noi ne va amuza poate destul de mult), acesta cade pradă sentimentului de răzbunare, în primă fază, apoi se lasă învăluit de pasiunea pe care o (re)simte pentru iubita lui O-Tsuya și lucrurile nu pot merge decât în această direcție. Deși (mai) crede și că se va preda până la urmă, noi nu putem să urmărim aceleași speranțe pentru că deja am început să-i cunoaștem degradarea, iar conștiința lui morală, dacă a existat vreodată în mod genuin, s-a dispersat — așa cum prevăzuse deja Kinzo, de la o crimă la alta nu e un pas atât de mare, iar acest lucru îl intuiește Shinsuke printr-un joc introspectiv scurt, dar (cam) formidabil.

De ce-l omorăse? De ce ajunseseră la un asemenea sfârșit cumplit? Nici el nu înțelegea. Nu se putea gândi decât că, dacă nu l-ar fi ucis, el n-ar mai fi avut nici o cale de scăpare și, pe de altă parte, că totul se petrecuse ca într-un vis. Pe lângă tulburarea sufletească pe care-o suferise, avea și multe răni adânci, dar vigoarea parcă îi rămăsese neatinsă, și se minunat singur de ușurința cu care poți să ucizi un om. În mintea lui au năvălit deodată tot felul de gânduri. Să fugă? Să se dea prins?

Junichiro Tanizaki, Moartea lui O-Tsuya, ed. Polirom, p. 56

Ca de obicei, pentru că am mai zis asta deja de câteva ori, Junichiro Tanizaki m-a cucerit prin siguranţa sa narativă – şi probabil că aici apare şi speranţa mea că voi putea mânui cuvintele cu aceeaşi siguranţă / acurateţe cândva. Fără doar şi poate, ăsta este un lucru foarte atrăgător la o scriitură. M-a ţinut captivă şi mediul & toată lumea descrisă de Tanizaki, pur şi simplu personajele prind viaţă, chiar dacă se cunosc totuşi (relativ) puţine lucruri despre ele, totuşi acel esenţial care le este descoperit le dă libertate și se mişcă singure. În Jurnalul unui bătrân nebun şi în Cheia avem de-a face cu jurnalul ca manieră de expunere, în schimb în Moartea lui O-Tsuya este o naraţiune la persoana a treia. Şi poate că am avut emoţii în privinţa asta, gândindu-mă că Tanizaki scrie (cel) mai bine sub forma jurnalului. Dar nici vorbă. E un narator excelent și într-un roman în aparență banal, reușește să te captiveze și amăgească în același timp. Ce mă fascinează pe mine totodată este stilul acesta (în aparență) simplu, dar atât de sigur. Temele pe care le explorează sunt de asemenea foarte atrăgătoare, dar mai ales modul în care reușește s-o facă. Mereu am impresia cu Tanizaki că, tematic, ar putea foarte ușor să alunece într-o zonă superficială și pornografică, dar nu o face deloc, cărțile pe care le-am citit eu până acum de el sunt pline de erotism și de o anumită întunecime, de degradare și obsesii, personajele dezvăluindu-și treptat adevărata lor natură. În sensul ăsta mi se pare că explorează grozav pshilologia unor anumite tipologii de personaje și reușește să facă artă/literatură foarte bună acolo unde altcineva ar fi reușit doar un plot-twist pornografic.

Moartea lui O-Tsuya a apărut la noi la editura Polirom în colecția “Biblioteca Polirom” (2017) în traducerea (din japoneză de data asta) de Magdalena Ciubăncan și o puteți găsi peste tot: polirom.ro, cărturești.ro, libris.ro etc.

*Mulțumiri speciale merg către scriitorul Ciprian Măceșaru care mi-a dăruit două cărți de Tanizaki (Jurnalul și Cheia) și astfel m-a determinat să-l citesc mai devreme mai degrabă decât mai târziu, căci deși era pe lista mea de mult, nu visam c-o să ajung atât de repede să-l citesc pe Junichiro Tanizaki. Mă bucur c-am făcut-o, a fost un moment bun pentru asta.

**Ce este iar foarte fain e că deși deja din titlu ce o să se întâmple, cartea rămâne la fel de interesantă, chiar dacă la un moment dat intuiești destul de tare cine o să-i facă felul lui O-Tsuya, totuși te întrebi pe parcurs cum o să se întâmple, a acum, e mai târziu? Cred că mi-aș fi dorit puțin mai multe de la final, dar oricum ar fi, nu m-a lăsat dezamăgită. În engleză cartea asta a fost tradusă prin “A Spring Time Case”, sunt curioasă cum e în original. În franceză e ca-n română. 🙂

***Tettyo Saito m-a lămurit cu privire la traducere, în japoneză e “O-tsuya goroshi”, adică “Uciderea lui O-Tsuya”. Mulțumim pentru lămurire, Tettyo Saito. Cum ziceam, titlul în japoneză e și mai spoiler decât în română.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *