treisprezece, o antologie de proză fantastică românească

Pusesem ochii pe antologia de proză fantastică înainte ca ea să apară. Volumul acesta se bucură de o publicitate consistentă ce poate fi observată destul de lesne pe rețelele de socializare. Apariția ei recurentă este plăcută, dar cel mai interesant este să urmărești recenziile distincte. Se pare că mulți dintre cei care au scris deja despre această carte tind să creadă că este un volum “inegal”. Ce pot spune în această privință este că, într-adevăr, antologia reunește scriitori diferiți și proze asemenea, iar Andreea Apostu scrie o prefață foarte bună & pertinentă despre asta și despre proza fantastică românească. Nu contestă nimeni diversitatea scriiturilor, din contră, cred că poate fi unul din lucrurile atrăgătoare la cartea asta — și, totodată, s-ar putea să fie unul din avantajele unei antologii. Ai ocazia să observi scriitori cât mai diverși și, odată cu asta, poți descoperi ce te atrage și unde să mergi mai departe cu lectura ta. Mai cu seamă, ar putea adăuga cineva, doar un volum colectiv divers, diferit și, în acest sens, inegal, poate să-ți ofere o perspectivă reală asupra stării de facto. Dacă vrei să știi cum stăm la capitolul proză fantastică în literatura română contemporană, atunci ai ajuns unde trebuie. Din toate aceste puncte de vedere, aș îndrăzni să spun că este o antologie reușită.

Dacă m-ai întreba, însă, dacă mi-a plăcut, ei bine, atunci aș fi nevoită să fiu sinceră și să spun: o parte din prozele din acest volum nu mi-au plăcut deloc, unele dintre ele mi s-au părut OK, iar altele mi-au plăcut la nebunie și pentru acelea aș fi oferit 5/5 cărții. Pe de altă parte, aici intervine foarte mult subiectivism raportat și la așteptările mele. Deși Andreea Apostu ne oferă niște definiții & direcții foarte importante cu privire la ‘ce înseamnă’ proza fantastică, cred că toți ne ducem cu anumite stări/prejudecăți/așteptări la o antalogie de proză fantastică, iar pe mine unele proze nu m-au convins, nu mi-au oferit suficient fantastic, cu toate că multe dintre ele mi s-au părut foarte ingenioase și mi-au plăcut ideile. Sunt și altele care nu m-au atras deloc prin scriitură. Însă, dacă urmărești recenziile acestei cărți, vei descoperi că aici este mai mult o chestiune de gust. Toate prozele sunt scrise bine, în felul lor, iar preferințele cititorilor demonstrează acest lucru. Unii s-au dat în vânt după proze care altora nu le-au plăcut deloc, astfel încât sunt tentată să spun că, da, este o antologie interesantă, chiar importantă, și poate fi o lectură din care să câștigi lecturi/interese noi, să descoperi scriitori pe care poate altfel nu ai fi avut ocazia.

Ce-mi place foarte mult la cartea asta e și faptul că e o ediție mică și e foarte portabilă (cum e colecția Biblioteca de proză contemporană Litera), dar mi se pare fain că înaintea fiecărei proze este prezentat autorul pe scurt și avem și o fotografie a acestuia. Lucrurile astea mici fac o antologie să arate drăguț — și structura asta bine pusă la punct îți oferă ocazia să te organizezi și să citeși câte-o proză pe rând și responsabil.

Sunt, așadar, mai multe proze care nu mi-au plăcut, din diverse motive și e drept că una sau două chiar m-au plictisit. Asta se poate întâmpla cu orice antologie. Însă sunt trei scriitori aici ale căror proze le-am devorat. Și după care am simțit în mod real nevoia de a face pauză pentru a nu le amesteca cu celelalte. Pe doi dintre ei îi mai citisem și a fost încă o dată o plăcere să le regăsesc scriitura, iar pe unul dintre ei l-am descoperit cu ocazia aceasta. Nu fac top-uri neapărat, nu de obicei, dar de data aceasta o să vă ofer un Top 3 proze preferate din antologia “treisprezece”:

1. Mihail Victus cu “Umbra dracului” (p. 227 – 241) și “Întunericul cobora încet și sinistru” (p. 243 – 261). Am adorat cele două proze ale lui Mihail Victus și, spre marele meu noroc, am deja romanul lui Fracturi în bibliotecă (ed. Vremea, 2019) și m-am apucat chiar azi de el. Aceste două povestiri m-au cucerit prin atmosfera foarte întunecată și vie, cu o descriere care aduce foarte aproape de înfricoșător. Am citit cu sufletul la gură, chiar și când intuiam ce se va întâmpla. Reușește să creeze o mediu autentic, de groază, captivându-și cititorul printr-o obscuritate fin plasată. Prozele lui nu au avut doar o doză mult așteptată de fantastic, ci redau un climat credibil universului (pre)stabilit. Mi-a plăcut în special a doua proză unde avem de-a face cu un personaj narator înfricoșător, pare rece și calculat, dar totodată volubil, iar descoperirea treptată a trecutului și existenței sale sub forma unor reproduceri din memorie e amețitoare și atrăgătoare în același timp. Ambele proze păstrează o ambianță misterioasă și, dacă prima dintre ele este ușor de intuit din anumite puncte de vedere, totuși reușește să te acapareze prin atmosferă. Poate că vei fi în primul rând prizonierul atmosferei întunecate, misterioase și înfricoșătoare pe care reușește s-o zugrăvească — mai întâi decât orice altceva. Tare fain e și faptul că Mihail Victus are o carte în curs de apariție la editura Litera (poți citi aici un fragment din “toate păcatele noastre”).), știu deja că o voi cumpăra.

2. Cosmin Leucuța cu “Capra cu patru iezi” (p. 139 – 159). Cred că intuiți despre ce este vorba. O reinventare/repovestire a Caprei cu trei iezi. O să spui, ce mare lucru? Și am văzut, într-adevăr, păreri împărțite. Deși mie proza asta mi s-a părut excelentă, deja am citit păreri contrare în diverse recenzii. De ce mi-a plăcut mie atât de mult? Nu doar pentru că-mi place, în general, cum scrie Leucuța pe care l-am mai citit în volumele de proză scurtă Numele altora (CDPL 2017, o poți lua de la cdpl.ro) și Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL 2021, de la cdpl.ro), ci pentru că în ciuda ideii simple alese, a reușit să mă facă să citesc cu foarte mult interes. Pe alocuri cu suspans, înțesat ambiental cu ceva ce aduce a thriller, Capra cu patru iezi reușește să te acapareze înainte să intuiești ce ar putea să se întâmple, acțiunea te poartă până la final înainte să ai timp să analizezi cuvintele/descrierea. Mi se pare că Leucuța poate să conducă cititorul foarte bine și o face și în proza asta scurtă. Am remarcat, de asemenea, dialogul foarte bun — de data asta, nu a mai venit ca o surpriză. E unul din marile atuuri ale sale, aș zice eu, iar proza asta mi s-a părut interesantă, deșteaptă, pe alocuri umoristică, suficient de întunecată, cu o doză superbă de fantastic și, s-o crezi sau nu, dintr-un anumit punct de vedere, chiar credibilă. Ceea ce e mare lucru. Îmi spune că Leucuța ne poate păcăli. Și cum să nu ne placă asta la un scriitor?

3. Doina Ruști cu “Herr” (163 – 193). De Doina Ruști am mai citit Lizoanca (ed. Trei 2009, Polirom 2017) și Logodnica (Polirom, 2017) și deja îi admiram scriitura, este o prozatoare pe care v-am mai recomandat-o și pe care de abia aștept s-o mai descopăr și eu. Astfel că, într-un anumit fel, nu a fost nici o surpriză că mi-a plăcut atât de tare povestirea sa din volum. Deși într-un alt stil, Doina Ruști reușește, de asemenea, să păcălească cititorul și are o narațiune care curge, în ciuda faptului că adesea are tendința să devină descriptivă. Simt destul de multă admirație pentru proza Doinei Ruști întrucât mi se pare că poate să facă ceva foarte fluid și captivant din exprimări mai complexe și care, poate, nu-s la îndemâna oricui. Lumea pe care reușește s-o contureze în proza aceasta fantastică este din start fascinantă datorită siguranței narative de care dă scriitoarea dovadă. Am absorbit fiecare cuvânt și m-a încântat suspansul, cu toate că la un moment dat am intuit ce se întâmplă și, de asemenea, finalul, chiar și așa, a fost o mare plăcere să citesc parcursul. Personajul narator este fiabil din prima secundă și misterul ce se țese în jurul lui Herr îți va face (poate) pielea de găină — nu e lipsită, așadar, de un element “înfricoșător”. Ce am mai adorat la proza asta și vreau neapărat să menționez: mai multe incursuri despre frică și despre natura umană, într-un fel sau altul. Îmi plac foarte mult reflecțiile de genul ăsta, fie că sunt filosofice sau nu, dar cu mica condiție să fie plasate bine și să vină oarecum natural. La Doina Ruști mi se pare întotdeauna că e așa, iar proza asta scurtă nu a fost diferită din punctul ăsta de vedere.

Ce mi se pare că au în comun aceste proze este faptul că toate au dat dovadă de multă siguranță narativă, personajele sunt foarte credibile în universul trasat de scriitori și, totodată, aceste lumi ficționale sunt tare bine create, chiar dacă nu intri în ele cu siguranță sau poate tocmai de aceea, e o plăcere să le descoperi (cu toate că relatarea pe un număr de pagini redus ar trebui să pună piedici acestui lucru, nu se întâmplă, din contră, îmi plac lumile pe care au reușit să le contureze). Și, totodată, cred că ce mai au comun în ceea ce privește perspectiva mea asupra prozelor e faptul că și M. Victus, și C. Leucuța, cât și D. Ruști știu cum să introducă cititorul într-o poveste. Te prind imediat. Asta mereu mă dă pe spate la o scriitură. Deși, desigur, îmi dau seama că poate fi un lucru destul de subiectiv.

Aș vrea să repet și eu că acest volum de proză scurtă reunește proze foarte diferite. De la unele aș fi vrut mai mult, altele poate nu m-au atras din pricina scriiturii – și asta este, desigur, o chestiune de gust. Pe unele știu că le-aș fi savurat “mai bine” dacă aveau mai mult fantastic. Mă gândesc acum și la ceea ce notează Andreea Apostu în prefață:

Nu a fost stabilită o definiție clară a genului, dar teoreticienii au părut să se pună de acord, de-a lungul timpului, asupra rupturii pe care acesta o produce în structura lumii povestite și care nașște în cititor un sentiment de nesiguranță privind stabilitatea și integritatea ei. Potrivit lui Adrian Marino (…), se înscrie în acest gen literar tot ceea ce transgresează radical realul, raționalul, semnificația și temporalitatea.”

Andreea Apostu, prefață, “treisprezece” ed. Litera, 2021, p. 5-6

Într-o mare măsură oscilez și eu către o asemenea înțelegere a prozei fantastice. Cred că unele povestiri mi-au fi putut însă oferi mai mult chiar în ceea ce privește “ruptura” produsă în “structura lumii povestite.” De pildă, mi-au plăcut mult ideile lui Pavel Nedelcu (al cărui debut în roman urmează anul viitor, tot la ed. Litera, a luat locul 2 la concursul de debut în roman organizat de editură), în special prima “Buchete urbane”, dar mi-a fost foarte greu să simt ruptura, aș fi vrut mai mult fantastic aici. În schimb, cea de-a doua “Elvis părăsește clădirea” (p. 45 – 63) plusează mult pe fantastic și am găsit-o foarte umoristică, m-a amuzat copios (prozele lui Pavel Nedelcu ar fi următoarele în top-ul de mai sus, dar aș face precizarea că are o notă mult mai realistă, mai ales în prima proză). Cred că fiecare dintre noi poate găsi câte ceva în volumul ăsta și faptul că am citit recenzii în care am erau preferate anumite proze care pe mine m-au atras mult mai puțin, îmi demonstrează diversitatea volumului și a interesului pe care-l va stârni în continuare. Din punctul ăsta de vedere, cred că e o antologie cu succes (având în vedere că m-a determinat imediat să citesc – în continuare – un autor până atunci necunoscut/necitit: Mihail Victus).

Acestea fiind spuse, sunt curioasă ce proze v-au plăcut și vouă cel mai mult din cartea aceasta. Și sper, de asemenea, să citesc proză fantastică la noi în continuare. În acest sens, nu pot să nu vă recomand din nou Sirina și alți monștri din Saad de Diana Geacăr, despre care deja v-am scris, apărută tot anul ăsta la Casa de Pariuri Literare.

Volumul “treisprezece. Proză fantastică” a apărut în 2021 la ed. Litera în colecția Biblioteca de proză contemporană și este un proiect pe care îl admir. În aces sens, puteți și voi să cumpărați cartea de pe cărturești.ro, litera.ro, libris.ro și altele asemenea. Vei găsi aici proze semnate de următorii: Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Allex Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan.

*Biblioteca de proză contemporană Litera este o colecție coordonată de scriitoarea Doina Ruști.