De Cosmin Leucuța am mai citit volumul de povestiri scurte Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? despre care deja v-am scris. În Numele altora Povestiri (în principiu) scurte, am avut ocazia să (re)întâlnesc niște personaje și să savurez același dialog excelent. Mi se pare că ăsta e punctul forte aici, există un dialog foarte bine construit și curge natural (lucru pe care l-am spus și despre povestirile din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?) Sunt aici mai multe povestiri care m-au făcut să râd și care m-au convins în întregime, sunt foarte bine scrise, dar totodată sunt vreo 3-4 care nu mi-au plăcut și care mi s-au părut puțin forțate, pentru mine ca cititor nu aveau loc în proiectul ăsta, Numele altora, dar asta am simțit eu (e vorba despre povestirile din ciclul “Muzica fetei” unde mi se pare că apare prea mult efort narativ și nu reușește nici să mă convingă, nici să mă intereseze). Pe de altă parte, celelalte mi-au plăcut atât de mult încât nu le-am mai luat în seamă pe cele care nu m-au atras. Așa se întâmplă, nu?

Apărut în 2017, aș putea spune că, de fapt, am (re)întâlnit personajele din Numele altora în Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, dar cum eu le-am citit în ordine inversă, a fost o mare bucurie să le reîntâlnesc aici și să le observ. Mi se pare chiar că volumul ăsta anunță tot demersul ăla despre political correctness pe care eu l-am observat în Cum te vei îmbrăca… și care m-a deranjat și mi-a plăcut deopotrivă -cumva, și povestirile din acest volum anunță un teren similar. Nu trebuie să te simți confortabil în narațiune și poate că “nu trebuie” să faci nimic, doar să citești și să iei de acolo ce poți. Personajele lui Leucuța sunt naturale și reale, parcă scoase dintr-o zi de joi obișnuită, niște oameni pe care îi cunoaștem cu toții și care (poate) au preocupări și “drame” sau situații similare cu ale noastre.

De exemplu, una dintre povestiri este despre o defecțiune la centrală, disconfortul de a sta în frig, de a nu putea face duș cu apă caldă (probabil că bucureștenii deja dau din cap cu înțelegere și furie în același timp) și despre meseriașii buni la toate care repară și repară, dar nu știu unde e defecțiunea -asta e povestirea care deschide volumul și e amuzantă, are un dialog tare bun, personajele sunt la îndemână și indiciul pentru rezolvarea misterului se află în titlu. În orice caz, dacă stai să te gândești, mare lucru nu se întâmplă, și asta mă atrage foarte mult -că poți să ții un cititor atât de interesat într-o poveste absolut banală și care nu anunță să îți ofere ceva formidabil, și totuși o face (eu am râs, de exemplu). Și e adevărat că simt o mare admirație față de un dialog făcut atât de bine, iar Cosmin Leucuța e pe cale să devină un maestru al dialogului dacă o ține tot așa.

Mare parte din povestirile din volumul ăsta sunt pline de umor și acolo unde nu este, se obține măcar o perspectivă optimistă asupra vieții -și dacă nu a vieții, măcar a vreunui lucru; cam așa cum e în viață, aluneci, aluneci, dar până la urmă trebuie să mergi înainte. Situațiile poate că sunt adesea banale, dar reușește să le facă interesante; poate că mai navighează și teme&situații recurente, dar o face suficient de bine cât să te prindă, avem de-a face cu scene scurte, neexplicate care decurg firesc și din care-ți vei lua tu semnificațiile care se potrivesc -această deschidere o găsești și în Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? În niciunul din volumele acestea nu se dau verdicte sau sfaturi, ci mai degrabă viața curge și decurge, iar tu ești un spectator (cel mai adesea cu o atenție sporită față de dialogul interesant sau pur și simplu amuzat de situație; eu am râs cu voce tare la câteva scene din cartea asta și, sincer? Tare bine mi-a prins). Cred că observăm ceva mai multă iscusință în volumul publicat în 2020 (care e și mai mare, e drept), dar pe de altă parte mie mi-au plăcut enorm niște povestiri din Numele altora. Nu doar că mi s-au părut foarte bune, dar pur și simplu am fost prizoniera lor cât am citit, m-au prins atât de bine încât am simțit pe parcursul lecturii încântarea aia aproape copilărească (când dai peste ceva care te entuziasmează și nu știi ce să faci cu entuziasmul ăla). E un volum mai scurt și poate mai simplu, dar mie mi-a plăcut tare și-l recomand. Și e drept că au fost și povestiri care nu mi-au plăcut, dar am decis să le las acolo unde sunt și poate că o să le vorbească altora mai bine. Eu, ca de obicei, mă concentrez pe lucrurile care-mi oferă ceva pe care pot să-l manevrez într-un mod bun sau util.

Povestirea mea favorită din volumul ăsta cred că este “Așteptând să vină banul” (p. 29) unde mi-am notat cu mare responsabilitate: really good! după ce am îndoit un colț, absolut simbolic. Așa că vă las aici un pasaj din povestirea asta și poate că ajungeți s-o citiți pe toată. Mă tot gândesc să mai fac și niște citiri-video din povestirile scurte care mi-au plăcut, nu doar din volumul ăsta, dar nu m-am decis încă. Așa că, până atunci, așteptând să vină banul:

E ORA ȘASE ȘI JUMĂTATE, iar eu o aștept de ceva vreme pe Izabela. Am încercat să îmi omor timpul cu ceva, dar încet-încet, am rămas fără opțiuni.

Deocamdată sprijin un stâlp, cu mâinile în buzunare. Am obosit tot plimbându-mă de colo până colo.

Izabela trebuie să îmi returneze niște bani. Trebuia să mi-i returneze acum o lună, dar mă tot duce cu preșul. Sincer, cunoscând-o și văzând că a depășit de mult sfertul academic, mă aștept să primesc din clipă în clipă un telefon din partea ei. Iar în cadrul acelei convorbiri, o să îmi spună o poveste halucinantă despre cum nu poate să îmi returneze banii până săptămâna următoare, iar eu, ca un dobitoc, o să mă prefac că o cred.

Și o să accept amânarea termenului de plată.

Vreau să spun că:

1. Știu că mă minte,

2. Ea știe că eu știu că mă minte, dar

3. Nu mă lasă inima să îi refuz argumentele prostești. Am un soft spot pentru Iza și eternele ei probleme financiare.

Și așa am ajuns să aștept o lună pentru niște bani pe care trebuia să-i primesc după trei zile.

Pe o bancă de lângă stâlpul meu, se așează doi bărbați. Unul dintre ei – cu o barbă fabuloasă, dar un nas neglijabil – îi spune celuilalt:

— Îl știi pe Dănuț, nu? Are el o Dacie verde, din anii ‘80, vai de capul ei. Adică, avea.

— Da, cred că îl știu. Ce s-a întâmplat cu mașina?

— Cu mașina? Nimic. De ce întrebi?

— Ai spus că o are, apoi te-ai corectat. Avea.

— Ah, nu despre mașină voiam să îți spun, ci despre el. S-a sinucis.

Numele altora Povestiri (în principiu scurte), Cosmin Leucuța, CDPL, 2012, p. 29-30

Dialog foarte bun. Umor la fel. Narațiune care curge repede, nimic în plus, nimic în minus, situații scurte care te prind, personaje care revin și care au legătură unul cu celălalt. Realitatea cotidiană cum o știi și cum o știu, circumstanțe atenuante și nu prea, personalități pe care le-ai mai întâlnit, trăsături de caracter prezente sau pe cale de dispariție, dispoziții banale povestite interesant, nu te lăsa păcălit, o să te prindă pe picior greșit și s-ar putea să râzi! Poate la final o să te întrebi, de unde îi știu eu pe oamenii ăștia? Iar dedicația de la începutul volumului o să te prindă și sâcâie, Pentru prieteni absenți. Altfel spus, citiți proză scurtă, prieteni, nu absentați! 🙂

Numele altora Povestiri (în principiu) scurte a apărut în 2017 la Casa de Pariuri Literare, are o copertă trăznet (care-i de fapt o imagine marca @shutterstock, doar că se potrivește foarte bine și mi se pare foarte frumoasă) și poate fi cumpărată de pe site-ul editurii, cdpl.ro, libris.ro, carturesti.ro ș.a.m.d.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *