Primul lucru care te izbește în poemele din acest volum este siguranța. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Atunci când am început să citesc am simțit că există aici o mână și o minte care știu foarte bine ce fac, legătura dintre intenționalitate și actul propriu zis al scrierii este una directă și neintermediată. Văd aici luciditate și precizie, nu știu dacă asumate neapărat, însă actul poetic, cum îi zice, este sigur și clar. Nu există nesiguranță, disproporționalitate sau confuzie. Versurile știu bine unde merg. Chiar dacă nu sunt conturate prin aroganță și narcisism, ci printr-un lung (poate asumat) demers sfios -o personalitate poetică care își cunoaște dedesubturile.

Am găsit în poemele lui Mircea Andrei Florea un discurs aproape asumat despre sexualitate și erotism, o îmbinare foarte interesantă între acest aspect și intimitatea care trece de punțile acestei sexualități. Toată întâmplările personale și amintirile se amestecă cu prezentul aproape nevoalat. Unele poeme par a fi niște discuții, altele niște monologuri, cred că adesea mi-a fost dificil să pătrund în spațiul lor și au rămas ca niște lucruri pe care le-am văzut din afară. Există o placă de sticlă prin care adesea vezi contorsionat totul și, deși totul pare a fi transparent, atunci când lucrurile devin punctuale ca niște inside jokes și mărturisiri cu o destinație precisă&intențională (chiar dacă cu un caracter aparent contrar, anti), rămâi pe dinafară și privești.

În schimb, ce tranșează acest spațiu este un teritoriu așteptat încă din titlu: nu te va surprinde să găsești aici larve sub diverse forme, senzații și elemente care amintesc de cel mai primar (și poate slinos) mod de viață. Nu te va surprinde nevertebratul, dar poate că vei simți acest melanj ca pe un efect poetic foarte interesant: amestecul dintre erotism, personal, vocea poetică sigură și spațiul acesta primar. Poate că tocmai în stadiul cel mai neevoluat cu putință putem întâlni însemnătatea adevărată a acelor aspecte care conturează goliciunea, apropierea, despărțirea și poate, mai ales, afirmarea lor deliberată. Cuvintele pot fi o piedică, dar la fel de bine pot fi cel mai bun mod prin care poți reconstrui ceva esențial pentru a-i da o formă -dacă nu aparte, măcar mai lesne de înțeles, și nu nedeslușită cum poate ar sugera-o organismele rudimentare (pentru că am fi ființe complexe, și atunci…)

Sunt la lucru niște mecanisme ecologice. Umanul nu l-am simțit postuman aici, ci mai degrabă reîntors și întortocheat, remăsluit printr-un filtru larvar. Olga Ștefan spune pe coperta 4 ceva cu care rezonez bine când citesc această carte:

Mircea Andrei Florea “strunește” două voci pe cât de inofensive în contexte mundane, pe atât de dificile și pretențioase în poezie: una a timidității extreme, hipersensibilă până la neverosimil, o alta fermă, potrivită rostirii de enunțuri gnomice, sentințe tăioase, reci propoziții anti-confesive.

Olga Ștefan, coperta 4

Intimitatea se vrea reinventată pentru a fi obținută. Plutim între spațiul acesta de prim rang și cel mai sensibil (și susceptibil de eroare) cadru în relațiile inter-umane (și, în cazul ăsta, de ce nu, predominant în relația dintre un cuplu). Un volum precis printr-o simplitate bine conturată, știe ce face, iar micile și marile intervenții cotidiene ne reamintesc de cât de glacială poate deveni existența umană, dacă nu suntem atenți. Un moment de neatenție și răceala survine. Un moment de înfierbântare, când emoțiile și senzațiile noastre se contopesc pe neașteptate, și s-ar putea să ne împiedicăm. Să-l citiți pe Mircea Andrei Florea. Sunt curioasă ce mai scrie.

A apărut în 2020 la Casa de Editură Max Blecher în urma concursului lor anual de debut (împreună cu Dumitru Fanfarov și stepă și transă pe care o voi citi curând și despre care vă voi povesti, mai mult ca sigur). Poate fi cumpărată de pe maxblecher.ro și din diverse alte librării online și fizice.

îți pun mâna pe picior

înregistrez o vibrație, din vibrație

emoție. lumina suspendă în aer fire de praf

când e prea mult vrei să scapi

când informația nu mai ajunge

când tu te gândești la oameni, eu amețesc

sunt chel, unghiile îmi cresc

mereu mă gândesc la un loc pentru noi

aseptic, rece, alb unde să fim

mai productivi, vulnerabili

unde liniștea va scoate la suprafață ghețari

Mircea Andrei Florea, Larvae, pag, 45