Viața mincinoasă a adulților, Elena Ferrante

Am terminat azi de citit Viața mincinoasă a adulților de Elena Ferrante, roman apărut la noi la Pandora M în colecția Anansi Contemporan. Îmi place foarte tare ce se întâmplă cu colecția Anansi, au o grămadă de titluri faine. De curând a apărut și Școala din Topeka de Ben Lerner la ei și au în curs de traducere și integrala operei de poezie a lui Louise Gluck, laureata Nobelului de anul ăsta (which is awesome!) Au o grămadă de titluri faine și e o colecție care promite mult(e). Puteți să-l ascultați pe Bogdan Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției, vorbind puțin despre asta într-un episod pe Spotifty din cadrul podcastului Timpul prezent: Anansi e o colecție manifest.

Revenind la roman. Am tot citit diverse opinii despre cartea aceasta a lui Ferrante și poate că eu am avantajul de a nu fi citit toată opera ei și atunci am mai puțini termeni de comparație. Am citit doar tetralogia care mi-a plăcut imens și despre care am vorbit pe scurt aici. Mi-a plăcut foarte tare și Viața mincinoasă a adulților. Dacă ar fi să fiu obiectivă, aș spune că probabil i-aș da trei stele pe Goodreads, dar mie mi-a plăcut de cel puțin 4. Să fiu sinceră cu voi, după ce m-am gândit puțin, mi-am dat seama că multe dintre criticile aduse cărții le găsesc foarte pertinente. Dar pur și simplu asta nu mă împiedică să-mi placă cartea asta și o parte din lucrurile pe care ceilalți le-au văzut ca minusuri, pe mine nu m-au deranjat, sau le-am găsit o explicație stilistică/narativă. Aici deja are loc un proces post-impresie, mă gândesc cum să disec, prezint, explic, apăr etc. Dar dacă ar fi să vorbim despre reacția primă, atunci mi-e clar, mie chiar mi-a plăcut cartea asta.

Pe scurt, cele mai întâlnite păreri negative cu privire la cartea asta par ar fi a) narațiunea prea grăbită, b) imaturitatea narațiunii și a personajului, c) asemănarea cu tetralogia /ceea ce îi conferă o lipsă de credibilitate, d) lacune în narațiune datorate imaturității&grabei.

Le iau pe rând. Mi se pare foarte verosimil primul punct. Mi se pare și mie că lucrurile sunt relatate repede și că ajungi de la prima pagină la ultima destul de rapid. Și la un moment dat mi-a dat impresia că a uitat să fie mai atentă la anumite părți din poveste (de exemplu, în ceea ce privește relația cu personajul Rosario). Însă apoi lucrurile nu doar că se potrivesc; îți dai seama că așa au fost intenționate. Astfel încât, da, cred că narațiunea este grăbită, dar nu văd ăsta ca pe un lucru rău, ci ca pe un stil narativ -povestea parcă nici nu poate fi spusă altfel din cauza temei și a personajelor, dar mai ales a personajului narator. Ceea ce mă duce la punctul următor.

Narațiunea este imatură pentru că avem de-a face cu un personaj fetiță și apoi adolescentă. Asta cred că se leagă foarte bine și cu motivul pentru care e așa de grăbit totul. Deși teoretic avem parte de un personaj narator matur, o Giovanna care a depășit momentul/momentele povestirii, totuși noi nu avem niciodată de-a face cu acest personaj narator. Avem de-a face doar cu Giovanna care a experimentat intrarea în viața mincinoasă a adulților, ne întâlnim în mod real doar cu această fată care își dă seama de cât de întortocheată și mincinoasă este viața adultă și de cât de confuz este totul, pe de o parte, și cât de abject (adesea) pe de altă parte. Așa că, da, aș fi de acord că avem parte de o narațiune grăbită și imatură pentru că personajul nostru nu ar putea fi redat altfel. Which I kinda like.

În ceea ce privește asemănările cu tetralogia, ceva este acolo. Ferrante este foarte pricepută la a reda inadecvarea vârstei fragile, la a reda dorința de degradare dintr-o anumită perioadă a adolescenței, precum și dorința de înfrumusețare, de îmbunătățire -acel dublu demers inconștient prin care poate am trecut toți la un moment dat, vrei să fii mai bun, te crezi incapabil și tânjești după anumite lucruri care te vor înjosi doar pentru a-ți demonstra că doar atât ești. Urât și rău. E o vârstă a confuziei și a disperării și Ferrante o redă extrem de bine și aici, cum o face și în tetralogie. Urâțenia nu e băgată sub preș, personajele feminine nu sunt idolatrizate.

Ce m-a lovit însă neașteptat a fost gândul că poate Ferrante este puțin prea dură cu personajele masculine, în cartea asta cel puțin nu am găsit niciun personaj agreabil (nu, nici măcar Tonino, cum nici Enzo din tetralogie nu mi-a plăcut cu adevărat). Și nu pentru impulsurile lor sexuale neapăreat naturale, ci pentru că pur și simplu parcă a ales să portretizeze doar aspecte negative ale personajelor și, fără îndoială, alege să facă asta adesea și cu personajele feminine. Dar cumva mi-e mult mai ușor să le iubesc pe ele și să le înțeleg, mai ales cu toate defectele lor. Sau chiar să le urăsc, dar într-un fel înțelegător, mă deranjează, dar nu le judec. Personajele masculine, însă, parcă sunt toate făcute grămadă și din punctul ăsta de vedere am simțit că aș fi vrut mai mult sau, în orice caz, și altceva.

Se mai aseamănă poate și pentru că e vorba despre un cadru similar și unele personaje au lucruri în comun. Dar nu mi s-au părut a fi chiar oglinzi, ci mai degrabă am văzut-o ca pe o replică interesată, ca pe încă o perspectivă a acelui cadru napolitan. Nu la fel de concentrată, din contră, de parcă nici nu ar fi neapărat vorba despre cadru aici. Chiar nu simt asta. Poate de aceea nu m-au deranjat similaritățile sau nu m-au împiedicat în vreun fel să iubesc lectura. Mi se pare că Viața mincinoasă a adulților se concentrează foarte tare chiar pe asta. Chiar pe descoperirea asta a vieții adulte și scârba care vine odată cu ea, șocul tranziției de la vârsta copilăriei la adolescență și mai apoi la viața adultă. Mi se pare că-i iese treaba asta lui Ferrante aici. Desigur că îi iese minunat și în tetralogie, dar acolo cred că sunt mult mai multe teme, iar cadrul este esențial. Aici doar ‘pare’ esențial din ceea ce spun personajele, dar mi se pare că în fapt se pierde, se șterge, nu contează.

În ceea ce privește lacunele datorate grabei sau imaturității narațiunii, asta pot spune că n-am simțit per se. Mai degrabă mi s-a părut că pur și simplu nu se spune, că acele lucruri nu fac obiectul acestei lecturi. Avem o perspectivă aproape haotică a acelor întâmplări prin ochii Giovannei. Nu se trag concluzii. Nu aflăm ce este bine, ce este rău, nu știm prea multe (nu știm suficient!) despre nimeni, nici măcar despre Giovanna. Ne lasă în forul ei interior doar în ceea ce privește experiența vieții adulte, a deciziilor pe care le-a luat, sentimentele care au făcut-o să fie și mai confuză sau să se simtă în anumite moduri (deloc plăcute, ce să faci). Un singur lucru aș avea de spus despre asta și anume că, dacă m-a deranjat vreo lacună, probabil aceea este cea din final. Sigur că nu-mi place deloc decizia Giovannei de la final și totodată mi se pare prea mult, parcă nu a venit chiar complet natural, dar rațional înțeleg cum/de unde vine. Acolo mi se pare nu că ar mai fi avut de lucru, ci că cere un nou roman în care să aflăm mai multe. Despre Giovanna și despre sentimentele ei, cine este acum, ce s-a întâmplat. M-a fascinat acel personaj Ida care este atât de secundară în tot ce se întâmplă și devine parcă atât de importantă prin ceva atât de mic la final. Aș vrea să mă mai învârt în acest univers, să aflu mai multe. Dar toate lacunele de genul ăsta, tot ce nu se spune și am vrea să se fi spus, trebuie câteodată să mai umplem și noi, cititorii. Și are Ferrante cumva acest… să zicem talent. Acest talent grozav și înspăimântător. Nu doar că prin lectură te face să te privești, să te uiți la tine și experiențele tale și să te înfiori, dar pe deasupra te mai și turmentează cu povestea pe care a spus-o, cu posibilitățile nespuse ale personajelor… Încât te trezești gândindu-te la lectură, la personaje multe zile după ce ai citit. Mie nici acum, de exemplu, nu-mi dă pace tetralogia și s-a dus mai bine de jumătate de an de când am citit-o. Am mai zis-o și în recenzia despre tetralogie, dar la Ferrante totul e palpabil, totul e ficțiune, și deci viață. Și asta e, da, un pic cam înspăimântător.

Pe scurt, mie mi-a cam plăcut. 🙂