Despre Dósa v-am scris și cu alte ocazii, v-am îndemnat de mai multe ori să citiți Expectativa luminoasă (2020, OMG), cel mai recent volum al său de poezie din care v-am și citit de vreo două ori, dar mi-au plăcut tare și American Experience și Ierbar. Cireașa de pe tort rămâne, desigur, ultimul său roman (pentru care a primit bursă de creație de la Cărturești): Multă forță și un dram de gingășie (ed. Polirom, 2021 unde cel mai tare m-a atras, poate, analiza masculinității toxice și prezentarea conflictului maghiar-român din România prin ochii unui observator destul de obiectiv și adesea amoral). Astăzi vă scriu despre Nada, un volum de poezie apărut la Pandora M în 2015 (într-o colecție coordonată de Svetlana Cârstean, cu o copertă incredibil de verde și chipul lui Dósa imortalizat de Cosmin Bumbuț).

În Nada am avut ocazia să întâlnesc o tehnică ușor narativă și mai explicită decât m-aș fi așteptat, de parcă aș fi descoperit un nou Dósa (sigur, unul mai vechi, de fapt). M-am obișnuit cu micile subtilități ale poetului, imaginile și scenele care vorbesc pentru sine. În Nada parcă se simte o nevoie de a spune mai multe lucruri, de a numi cât mai multe și cât mai explicit pentru a fi sigur că nu-i scapă nimic. De parcă poezia din acest volum vine dintr-un loc (și) inconștient, ca un demers de regăsire sau (auto)cunoaștere unde singurătatea și inadecvarea se strecoară cu o ușurință tulburătoare. Citind această carte am simțit nesiguranță și frică printre versuri, aceste senzații parcă vrându-se mascate printr-un discurs mai lung și amețitor (ca o încercare de a face ordine, de a oferi sens, de a se organiza în așa fel încât să nu fie înghițit de haos).

În Expectativa găsesc o voce foarte sigură, lucidă, chiar și atunci când vorbim despre senzații și sexualitate. Există un element foarte senzual și totodată autoironic în Expectativa luminoasă, dar găsesc că acolo “vocea poetică” a pus stăpânire pe tot ce se întâmplă și prezintă. Imaginile sunt ale sale, le domină cu o siguranță copleșitoare, și de aceea își permite o simplitate aproape tranșantă, pertinentă și victorioasă în stil și semnificație (mai puțin e mai mult, dacă stăpânești cuvintele și imaginile). Prin contrast, Nada e abundentă: imagini mai puține, cuvinte mai multe, nevoi explicite și neexplicite care se amestecă și formează un discurs înșiruit despre dragoste și singurătate. Dacă în Expectativa simt că poetul e stăpânul, în Nada simt că e invers. Poezia nu e un simplu mecanism, ci o nevoie care îl înghite. Mi se pare că nu ar putea să o dovedească nici dacă ar încerca, e prins în discurs și limbaj și trebuie să continue așa până când toată această narațiune începe să prindă un sens.

revendicare

asta trebuie să fie

iubirea:

cineva să vrea

s-o ia de la capăt

și-n locul tău

Nada, p. 26

Ce m-a fascinat la această carte este faptul că am reușit să observ elemente pe care le-am întâlnit în volumele următoare (despre adicție — Ierbar, despre hedonism “un hedonism enervant” (p. 55, Nada) — Expectativa, despre masculinitate toxică “pe atunci evitam semnele/ & fața adevăratei masculinități” (p. 38, Nada)Multă forță și un dram de gingășie) și ador să descopăr aceste elemente retrospectiv. În Nada se îmbină mai multe lucruri, dar poate că am putea spune că tema aceea care definește cartea asta e iubirea într-o anumită stare. Personajele care se strecoară ici-colo în poezie sunt învăluite de stări de inadecvare și singurătate, sexualitatea este descrisă și nu ghicită, nesiguranțele se furișează incontrolabil oriunde există o portiță, un loc sau o senzație care le permite să apară și să învăluie (a se citi: să sufoce cu o apăsare care nu persistă suficient cât pentru a fi numită). Printre nesiguranțe, inadecvare, sexualitate descriptivă și lipsa unei forțe (ca reacție) adevărate, apare o singurătate care se ia ca atare. Este atât de pregnantă încât începi să te întrebi despre ce vorbim când singurătatea se strecoară în iubire?

asistență

să fie cineva acolo să-i ajute

pe copiii cu role

când vor să urce scările

să fie întotdeauna acolo

uneori oamenii au nevoie de asistență

când fericirea se termină

Nada, p. 52

Într-un cadru urban, dimineți care încep cu munca, recunoașterea unor prejudecăți sexiste și sufocate de o masculinitate impusă, singurătatea din iubire apare ca un personaj care nu-și găsește locul la masă, ca un om care se plimbă prin parc și nu știe ce să facă cu mâinile, cu picioarele, cum să se strecoare printre toții oamenii aceia care par să știe cum să trăiască — mult mai bine, mult mai cu sens, de parcă în spate nu există nicio apăsare, de parcă iubirea când este, doar se simte, iar în rest nu mai e loc pentru introspecție. În schimb, în Nada suntem adesea prinși în capcana introspecției, acest mecanism prin care (pare că) se încearcă o ieșire la suprafață, acolo unde sigur se găsește și înțelegerea. Unele dintre imagini-idei sunt foarte aproape de tot ceea ce cunoaștem și noi din experiențele cu iubirile și despărțirile, nevoia de a sta acolo, nevoia de a fugi de acolo, a-ți imagina viața în interiorul și în exteriorul ei. Și, totodată, acest spațiu foarte sensibil al anxietății provocate de lipsa fericirii (sau potențialul absenței sale): “inima mea insultată/ în fine viața asta infectă/ e ok no fear doamne.” (Nada, p. 28)

Un du-te vino constant, o dorință de revendicare și (auto)cunoaștere care nu dispare atâta vreme cât vorbești despre asta. Discursul e lung și durează. Singurul inamic e tăcerea. Lipsa introspecției. Pentru că atunci te lași pradă aceluiași hedonism, riști să rămâi în același cadru al masculinității toxice unde reiterările sexiste sunt pertinente și dau dreptul unei iritări veritabile. Limbajul ar putea să fie inamicul tău, dar ca să nu fie, în folosești și-l remodelezi până când vezi luminița de la capătul tunelului. E multă frică aici. E și iubire. Și o tonă de singurătate. Un volum pe care l-am descoperit cu mare plăcere după ce am citit și altele de Dósa — cu un contrast izbitor față de Expectativa luminoasă.

A apărut în 2015 la editura Pandora M. Eu am cumpărat-o de la Târgul Cărții, nu știu să vă spun dacă se mai găsește pe undeva.

cu puțin antrenament

(…)

da de multe ori am simțit

cu cât îmi este mai străină

persoana pe care o iubesc

cu atât mai intense sentimentele mele

cu cât mai mare autoritatea

cu atât mai neglijent

Nada, p. 16

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *