Despre Ierbar nu știam nimic concret, însă mi-a recomandat-o cineva într-un mod direct sau indirect, spunându-mi că i-ar plăcea să audă pasaje citite din cartea asta. De mine, vreau să spun. Cei care mă urmăriți de ceva timp știți că eu mai citesc una-alta, în special poezie pe conturile de social media. În orice caz, de aici a venit întâlnirea mea cu romanul lui Dósa pe care eu l-am mai citit și înainte sub forma Expectativei luminoase, o carte de poezie apărută la OMG Poetry și din care am și citit la un moment dat (și pe care deja v-am recomandat-o; are și niște ilustrații de Alina Andrei care sunt foarte în ton cu cartea, mi-au plăcut mult). Și poate n-ar fi rău să ascultați și interviul cu Andrei Dósa coordonat de Adela Greceanu la Timpul Prezent: “Goana oamenilor după maximizarea plăcerilor trebuie să înceteze.”
Și că veni vorba despre maximizarea plăcerii, ce avem noi aici? O carte despre adicție, droguri și prieteniile care se leagă într-un cerc restrâns și adesea psihotic. Modul oral în care personajul narator ne spune povestea îmi amintește bine de Soldații. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop. Am regăsit aici aceeași atitudine, același fel de a vorbi despre, mai degrabă decât de a povesti. Personajele din romanul lui Andrei Dósa sunt prezentate mai mult decât analizate, chiar dacă încercări din partea personajului narator sunt suficiente. Însă mi se pare că atât narațiunea cât și personajele plutesc undeva la suprafață într-un mare nor și dacă ies de acolo, dacă nu mai sunt ascunși de ceață sau orice, atunci nu am mai fi de capabili să-i recunoaștem. Și poate nici ei pe ei înșiși. Naratorul pare că știe totul, dar cel mai adesea aflăm că nu știe nimic. Că plutește fără niciun scop și ceea ce alege să ne transimtă sunt doar niște frânturi din ceea ce a experimentat.
Cartea asta e ca un joint fumat în sens invers. Începe cu momentul cel mai lucid când efectul s-a dus și nevoia (reluării) se instalează agresiv și se termină cu primul fum pe care-l tragi. Între cele două secvențe găsim aburii inconștienței, un personaj narator semilucid, semipsihotic care amestecă amintirile cu prezentul, presupunerile cu verosimilitățile, nelipsite fiind pasajele confuze când parcă nu mai știi cui i-a fost pasată narațiunea. Mi-e ușor să-mi imaginez cartea asta ca fiind un soi de simulare în care te pierzi, o simulare atât de reală încât parcă o poți atinge cu degetele, știi că e a ta, și când descoperi că nu a fost altceva decât o iluzie, o hologramă iscusită, o anticipație frenetică care te-a autosugestionat în a crede că aia a fost o atingere adevărată, când descoperi, deci, tot ce vrei e să te întorci în pădurea unei conștiențe mimate și să rămâi acolo. Însă oriunde există crăpături, realitatea se strecoară; personajele par să nu aibă nicio șansă, trăiesc într-un cerc vicios. Iar dacă cineva iese, micile crăpături devin mari și atunci…
Mi-a plăcut foarte tare să urmăresc apariția cuvântului expectativă în roman și să mă întreb în ce mod sunt conectate cele două (Ierbar și Expectativa luminoasă). Probabil că această situație cere o recitire a cărții de poezie, cineva trebuie să se sacrifice și eu sunt pregătită pentru asta. Niciodată până la Dósa nu am vizualizat termenul ăsta în vreun fel, nu l-am singularizat, cum se zice. Nu l-am scos la înaintare și nici măcar nu prindea vreo semnificație aparte. De fapt, nici nu cred că l-am folosit vreodată în mod intenționat. Însă, odată cu cartea de poezie și acum cu Ierbar, am început să-i ofer atenție (chiar specială) și mi-ar plăcea să văd dacă mai merge și Dósa în vreo direcție cu expectativa. Vorbesc des despre limbaj și despre cât de important e pentru mine (și pentru tot restul oamenilor care se preocupă cu scrisul, nu mă îndoiesc), și faptul că am reușit să singularizez un termen, chiar dacă încă nu-mi dau seama ce-o să însemne asta pentru mine, e un lucru minunat pe care i-l datorez poetului/scriitorului.
senzația e de expectativă bolnăvicioasă și de teamă în același timp
pag 96
Gândul la noapte și la ea în noapte e suficient să activeze o năucitoare senzație de expectativă care mă emoționează până la lacrimi.
Pag 136
Un roman în aparență banal, dar care mi s-a părut că vorbește despre adicție dinăuntrul ei, fără a trage neapărat concluzii, ci de parcă întreaga carte e un trip. Asta mi s-a părut interesant și tare experimental. Cartea poate fi cumpărată de pe carturesti.ro, libris.ro, cartepedia.ro etc și probabil se găsește în mai toate libăriile fizice. Cine știe, poate și la anticariate că a apărut în 2018, 2019 la editura Polirom.
Și predau ștafeta celor de la cenaclub, vă las aici un video pe care să-l urmăriți (ascultați și vedeți).
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.
sunt curioasă, pare să fi dat peste o nouă achiziție de carte
Îmi place curiozitatea ta 🙂 ar fi trebuit să adaug și niște pasaje din carte, îmi dau seama. Dar poate fac o citire din ea.