Multă forță și un dram de gingășie, Andrei Dósa

Multă forță și un dram de gingășie. Ce titlu! Am așteptat cartea aceasta cu sufletul la gură. Am bănuit încă de când am început-o că o să fie una dintre cărțile mele preferate din literatura română contemporană și nu m-am înșelat. Lucrurile pe care le notam la începutul lecturii încă au sens: O proză simplă, clară, te pregătește pentru tot ce urmează, din primele pagini am ghicit un demers despre masculinitate (toxică sau altfel), cum ne modelează trecutul, dificultățile relaționării (cuplu, prietenie, legături care rezistă sau nu), parenting-ul modern prin contrast, stări psiho care ne conduc și multe altele. Cel de-al doilea roman al lui Andrei Dósa este pur și simplu cartea aceea pe care trebuie s-o pui la îndemână și să o începi de îndată ce termini ce citești acum.

M-a cucerit de la prima pagină și primul gând pe care l-am avut a fost, parcă e un alt soi de Karl Ove Knausgard — și o discuție ulterioară cu poetul Alexandru Higyed mi-a demonstrat că intuiția mea a fost corectă, mai ales după ce am revăzut fraza de început din Lupta mea (prima carte), urmând ca apoi să văd textul de pe copertă semnat de Adrian Lăcătuș care sugerează o asemănare cu personajul norvegian (și cu personajul Holden Caufield!):

Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic (…) Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. (…)

Adrian Lăcătuș, coperta 4, Multă forță și un dram de gingășie, ed. Polirom, 2021

Romanul mi se pare că se situează în această sferă sensibilă a amestecului dintre autobiografic și autoficțiune. Avem personajul-narator care ne povestește fragmentar, printr-o accesare involuntară a memoriei, anumite aspecte ale trecutului său care încă îl bântuie, fără să știe de ce, fără să facă un scop din această descoperire (și trăgând totuși niște concluzii involuntare, necesare, subtile, care survin natural în urma acestui exercițiu introspectiv). Suntem imersați într-un spațiu intim — gândurile personajului, impresiile lui ne sunt ghid și chiar dacă suntem sau nu pregătiți, vom intra în lumea prieteniei retroactive, a relațiilor pierdute și a semnificațiilor pe care acestea le au (sau le-au avut) asupra lui (sau, de ce nu, asupra noastră). Nu ești departe de ce se întâmplă dacă simți, citind, că ești aproape de inima personajului. Sau a scriitorului. Am avut un sentiment recurent citind acest roman. Am avut ocazia să accesez bucăți din memoria mea, mi-am amintit lucruri pe care le uitasem. Conflicte, prietenii, relații, situații, greșeli și oportunități evadate (și multe, multe alte lucruri) — am reușit să ajung la ele datorită acestei cărți minunate.

Peronsajul Andrei Dósa este un freelancer tânăr, căsătorit și cu un fiu, locuiește (din nou) în Brașov și această (re)întoarcere în spațiul copilăriei & adolescenței îi activează o anumită conștiință și, odată cu ea, necesitatea parcurgerii amintirilor. Aflăm prin intermediul acestui exercițiu mai multe despre adolescența sa și despre prietenia cu Atti, pe care ți-e ușor să ți-l închipui ca pe un mascul alfa, feroce, o tipologie desăvârșită a masculinității toxice. Dar Atti nu este doar un dur, ci este totodată un maghiar mândru care locuiește în România care îi disprețuiește pe români, admirându-i pe ungurii din Ungaria (care, la rândul lor, nu au prea mult respect pentru maghiarii care locuiesc în România, ni se dă de înțeles la un moment dat). Nu sunt singura care declară că nu mai există în literatura noastră o asemenea analiză a spațiului ungar-român din România, a relațiilor tensionate dintre cele două părți — iar, în sensul ăsta, personajul Atti este esențial, Dósa nu trage concluzii, ci prezintă o stare de facto care este foarte interesant de urmărit. Tensiune, intrigă pe alocuri, și sentimentul acesta apăsător că trebuie să fii de o parte sau alta. Cu toate acestea, personajul Dósa reușește cumva să rămână la suprafață ca un observator lucid, să navigheze situațiile tensionate ori printr-un simț moral înnăscut ori, poate, din contră, printr-o amoralitate desăvârșită, o capacitate de a se sustrage istoriei și de a o cerceta nepărtinitor.

Toată lumea pare să fie de acord că acesta este un roman fragmentar, dar mie mi se pare că în ciuda acestui fapt, curge foarte bine, și nu sunt convinsă că l-aș delimita atât de drastic. Tipul ăsta de narațiune ai ocazia să-l întâlnești în mai multe volume contemporane — mă gândesc la una dintre lecturile mele recente, Transcendent Kingdom de Yaa Gyasi. Un roman foarte bun despre adicție, printre altele. Este fragmentar, introspectiv și cu privirea aceasta asupra amintirilor pentru înțelegere (sau pentru o oferire involuntară de sens; în orice caz, un demers introspectiv mai mult inevitabil și nu neapărat rece și calculat). Încearcă să descopere prezentul prin exercițiul retrospectiv care, cel mai adesea, este involuntar. Multă forță și un dram de gingășie mi se pare foarte contemporană din punctul ăsta de vedere, dar totodată nu aș vrea să rămâneți cu impresia că este fragmentar, deci greu de dibuit. Din contră, narațiunea curge și este foarte interesant de urmărit.

Avem ocazia să observăm spații diferite, personalități și personaje actuale (conflictul român-maghiar primând poate în acest caz), dar totodată avem ceva tare important și despre care mă bucur că se vorbește atât de bine. Odată cu Multă forță și un dram de gingășie avem ocazia să observăm conceptul de masculinitate feroce, toxică în toată splendoarea sa. În sensul ăsta, nu ar fi neapărat greșit să spunem că e un coming of age, un bilndungsroman, ceva care seamănă senzațional cu cinismul lui Holden Caulfield, dar care ascunde o sensibilitate, o vulnerabilitate greu de trecut cu vederea. Mi se pare că în sfârșit se vorbește despre masculinitate și despre vulnerabilitate, aici contextul fiind antrenat de conflictul român-maghiar resimțit foarte profund de personajul Atti. Dacă ar fi să aleg o descriere succintă, probabil aș vorbi mai mult despre acest demers în problematica masculinității, despre vulnerabilitatea bărbaților pe care adesea și-o reneagă (o stare atenuată social și cultural, aici cu această pată istorică, în alte regiuni ale țării sigur experiența aceasta ar fi/este ‘întregită’ prin alte mecanisme).

Mi se pare esențial că se vorbește despre această față a vieții bărbaților crescuți în România: trebuie să nu plângi, trebuie să fii tare, calitatea ta de bărbat este arătată prin ferocitatea ta, cu cât ești mai dur, mai forțos, mai plin de tine, cu atât ești mai bărbat. Personajul Dósa alunecă printre aceste sintagme care ar trebui să-l definească și adesea cade într-un teritoriu extrem (a se vedea pasajele în care devine aproape stalker), reușește să rămână un observator al conflictului român-maghiar, adesea recunoscându-se ca nepregătit pentru această masculinitate feroce. Am iubit această vulnerabilitate și acest incurs onest, sensibil, această arătare-la-față, ca să zic așa, a dedesubturilor unui personaj care nu crede că masca ferocității este cu adevărat salvatoare. Avem cădere. Avem ridicare. Avem aici un roman de toată frumusețea care vorbește și despre conflictul român-maghiar, dar și despre masculinitate și vulnerabilitate, despre o anumită viziune (mai multe, de fapt) asupra femeilor. Iar reîntoarcerile în prezent ale personajului îi oferă oportunitatea să-și (re)amintească anumite aspecte din trecutul său de copil, din relația sa cu părinții săi care poate i-a determinat anumite comportamente (în contrast direct cu relația dintre el-tată și copilul său, precum și relaționarea cu bunicii și alte rude).

Andrei Dósa a reușit să scrie un roman excelent, cu o multitudine de teme, și pentru prima oară simt că cineva reușește să vorbească pertinent și sincer despre masculinitate -am savurat această carte de la primul până la ultimul cuvânt. Mi se pare că am reușit să (re)văd teme, spații, detalii din alte opere de-ale sale. Fie că e vorba de nesiguranță, de vulnerabilitate, adicție de vreun fel, dar și cinism, și acest caracter sensibil al existenței. Unul dintre lucrurile mele preferate la narațiunea din această carte este însăși revenirea la prezent pentru a face diverse notări cu privire la existența de acum și problemele sale: fie că e vorba de lovirea brută cu trecutul (prin acele întâlniri pe care le eviți după ce nu te-ai mai văzut cu cineva de 10 ani), fie că e vorba despre notări aparent nesemnificative cu privire la viața actuală sau, cel mai adesea, acele mici adnotări despre parenting și conexiunea cu copilul și soția. Personajul-Dósa este unul complet, verosimil, vulnerabil, extrem de imperfect și tocmai de aceea, irezistibil.

Am vorbit cu alte ocazii despre Expectativa luminoasă și am legat-o cumva de primul roman al lui Dósa, Ierbar — o carte despre adicție și expectative, iar de curând v-am povestit și despre volumul de poezie American Experience care explorează experiențele poetului în America și care, îmi pare mie, e un “precursor” pertinent (doar retrospectiv, cum altfel?) pentru Expectativa luminoasă, ultima carte de poezie semnată de poet (și apărută în 2020 la ed. OMG). Am ajuns, deci, la Multă forță și un dram de gingășie cu foarte mult context. Dar ce vreau să vă spun e că nu e necesar să citiți alte cărți de acesta înainte să-i încercați ultimul roman — cartea aceasta vorbește pentru sine și o să te cucerească și fără context. Dar ar fi păcat să nu încerci poezia lui Dósa, nu degeaba mai în toate articolele o să-l vezi menționat drept unul dintre cei mai buni poeți ai generației sale, și dacă își va continua drumul în lumea prozei, imediat intră și în tagma celor mai cei prozatori.

Despre aceasstă carte s-a mai scris. Uite ce mai poți citi: scriitorul Mihail Vakulovski, la Revista Golan ne spune despre importanța notării acestui conflict maghiar-român, la Revista Echinox poți citi două texte: unul de Andreea Mîrț (”Adolescență și ratare”) și altul de Denisa Bolba (“Incongruențe literare”), Dan Liviu Boeriu scrie în Revista de Cultură Familia, iar scriitorul&poetul Cosmin Perța scrie pe perssone.ro: Ghid de maturizare forțată.

Cartea o găsești mai peste tot. Zilele trecute am mers în librăria din Alexandria (Teleorman) și am găsit-o pe raft. Bucuria mea a fost atât de mare încât aproape că am cumpărat-o din nou. M-am răzgândit în ultimul moment căci nu păreau să aibă foarte multe exemplare, și n-am vrut să-i văduvesc pe ceilalți cititori de oportunitatea fantastică de a-l descoperi pe Dósa. Cartea o găsiți și pe cărturești.ro, libris.ro, cartepedia.ro și tot așa. Vă rog s-o citiți și să-mi spuneți ce credeți. Iubesc cartea asta.

A apărut în 2021 la editura Polirom ca urmare a câștigării uneia dintre bursele de creație oferite de Cărturești și mă bucur că această carte a fost recompensată în acest fel – o merită din plin. Aștept cu nerăbdare s-o văd și premiată.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *