Vara când am citit Doamna Dalloway și m-am îndrăgostit de Virginia Woolf

Când mă pregăteam să scriu articolul ăsta voiam să vă spun că am nimerit bine ziua asta, deși nu se mai anunță ploaie, totuși bate un vânticel care te face să crezi că poate o să fie răcorică. Între timp a ieșit soarele din nou și, deși bate vânticelul cum poate el de bine, nu m-aș mai aventura la a vota nici o răcorică aici în Sud. Iar eu am copt o pâine și am făcut un chec (cu ciocolată, bine?) astăzi, m-am sărbătorit că am citit în sfârșit o carte de Virginia Woolf. Dacă ați citit postarea despre #necitite, știți că asta e cartea care ar fi putut să fie pe listă, dar nu a mai ajuns acolo pentru că deja mă apucasem s-o citesc: Mrs Dalloway, această doamnă prinsă într-o narațiune de (cel puțin aparent) stream-of-consciousness, cu o grămadă de pasaje introspective, întâmplări și personaje care se amestecă în lumea și societatea anilor ‘20 (mai exact, e vorba despre o zi din iunie, 1923). Am stat departe de Virginia Woolf ani de zile — într-o primă fază pentru că mi-era teamă că nu e pentru mine (who’s afraid of Virginia Woolf, doar că într-un sens mult mai timid) și apoi pentru că m-am gândit că (cel mai probabil) o să-mi placă, așa că o mai amân pentru când o să am o anumită disponibilitate. N-am nici cea mai mică idee dacă această disponibilitate a apărut cu adevărat sau am împins-o eu de la spate, cert este că în sfârșit m-am pus cu burtica pe carte și-am dat-o gata. Și ce bine mi-a făcut!

N-am mai citit de ceva vreme o carte care să-mi placă și să mă obosească în același timp (prin stil și nu prin tematică). Dar genul acela de oboseală plăcută care m-a făcut să nu citesc prea mult in one sitting, cum se zice, ci să o savurez pe bucăți — ca să fiu sigură că îi acord atenția cuvenită. Mi-a plăcut atât de mult cartea asta încât m-am hotărât să-i văd și ecranizarea (din ‘97) și sunt mari șanse să nu-mi placă (rareori mă duc la film după carte, în funcție de stare și context, dar sunt foarte curioasă ce-au putut face din romanul ăsta). Virginia Woolf a fost ca o venire acasă, m-am simțit bine și în siguranță în proza ei, mi-a frânt inima și m-a făcut să-mi reamintesc de vreo treizeci de ori cât de mult iubesc eu cititul (în sine), de fapt. Mulțumesc, Virginia Woolf. De abia aștept să citesc și O cameră doar a ei. E adevărat că eu am citit-o în engleză pe Mrs. Dalloway și așa îmi doresc să continui (sunt sigură că e minunată traducerea, dar îmi place tare să mai citesc și în engleză când am ocazia).

Pe Mrs. Dalloway o aveam în bibliotecă de câțiva ani. Cred că am cumpărat-o de la Cărturești într-una din multele mele vizite când eram în primul an de facultate (deci 2012 — 2013). E în ediția Wordsworth Classics și nu știu cum mai sunt cărțile astea acum, dar pe atunci nu erau deloc scumpe (și mie-mi și plac mult). Sunt sigură că se mai găsesc și pe la anticariate.

Proza Virginiei Woolf m-a amețit și învăluit, nu am avut timp adesea să respir, fugind printre cuvinte, (re)întorcându-mă atunci când simțeam că am pierdut ceva sau, dimpotrivă, îmi plăcuse atât de mult cum descrisese un anumit lucru/o anumită stare (oricât de banal/ă!) încât mi-am dorit s-o revizitez. Pentru mine cartea asta a fost și o ispită și probabil că așa cum erau colegii mei din gimnaziu împărțiți între dinamoviși și steliști, așa suntem și noi împărțiți între cei care o iubesc pe Woolf și cei care nu (mă rog, se mai găsea și câte-un rapidist, dar întotdeauna se mai găsește cineva care n-a citit încă Virginia Woolf, nu?) Cred că poate fi vorba și despre o anumită preferință (pentru o proză introspectivă, de exemplu), dar pe de altă parte nu sunt chiar de acord cu argumentul acela conform căruia nu e deloc sigură sau pertinentă narațiunea din cartea asta (de parcă se pierde în fluxul conștiinței și anything goes). Din contră, mi se pare destul de dificil să duci la cap o carte de genul ăsta, în stilul acesta atât de introspectiv și vizitând atât de multe personaje într-un mod atât de intim. Și păstrând o coerență a sa atât de puternică. Nu mi se pare că se pierde sau că nu știe ce face. Pot înțelege de ce pe cineva ar putea să plictisească tipul ăsta de narațiune, de ce proza asta n-ar putea fi pe gustul său sau orice altceva de genul ăsta. Dar nu sunt convinsă când cineva-mi spune că e o carte slabă. Și totodată mi se pare că, tocmai, face o treabă excelentă cu personajele și că, în ciuda stilului, reușește să le scoată magnific la suprafață (sau să le scufunde, după caz).

Pentru că le cunoaștem printr-o analiză a faptelor și sentimentelor, senzațiilor, întâmplărilor și reacțiilor. Așa învățăm cine sunt ei de fapt -prin vizitarea trecutului lor, în pasaje parțial ironice, câteodată realiste, parțial fascinante prin caracterul lor naiv sau pitoresc. Și ajungem să fim extrem de intimi cu personajele din cartea asta (aproape că am scris oameni). Mă așteptam ca Virginia Woolf să mă rănească în vreun fel sau altul până la final, nu că nu se întâmplase deja, doar că știam că trebuie să vină ceva și lovitura de la final a fost absolut splendidă. M-a cucerit și mai tare. Pe scurt, avem de toate, un pic de dramă, multă introspecție și amintiri, cadre retrospective, filosofie, psihologie, introspecție peste introspecție din nou și acest caracter când simpatic și când apăsător. Pentru că ar putea fi vorba despre viața în sine ca fericită (cu bune și cu rele), sau viața ca un mare bolovan deasupra capului. Personaje variate, gânduri asemenea, mulțumiri și nemulțumiri, generații diverse amestecate în societate, fiecare cu câte un background diferit și cu câte o reprezentare mai mult sau mai puțin pestriță asupra vieții/existenței. Ce m-a cucerit cel mai tare la Doamna Dalloway e probabil stilul, narațiunea în stilul acesta de flux al conștiinței și introspecția formidabilă, dar totodată mi se pare că spune o poveste (apăsătoare, de ce nu) despre cum se poate strecura dezamăgirea în viețile oamenilor chiar și atunci când se simt în siguranță. E multă tensiune în cartea asta, contrar așteptărilor, și am savurat-o.

Așa că, da, mă bucur c-am citit Mrs Dalloway acum. Mi-ar fi plăcut și în urmă cu zece ani și sunt destul de sigură că și peste zece ani ar fi fost o plăcere (a delight). Norocul meu este că mai am și altele pe care să le citesc și o voi mai vizita pe doamna Virginia Woolf. Recent am citit și Dear friend from my life I write to you in your life de Yiun Li și vorbește aici și despre relația dintre Virginia Woolf și Katherine Mansfield, despre o anumită prietenie și (poate) animozitate ce a avut loc între ele și cum cea din urmă o menționează o singură dată pe Wolf în jurnalul ei, în timp ce Virginia revine (zic eu) obsesiv la Mansfield în jurnalul ei (probabil acum trebuie să citesc niște jurnale pentru bârfă). Și cumva mi s-a părut interesant să privesc proza acestei scriitoare și din această perspectivă. Pe Katherine Mansfielf (încă) n-am citit-o, dar oricum ar fi, orice nesiguranțe ar fi avut (?) Virginia Woolf, nu se văd deloc în proza asta minunată.

Ce mai citesc acum și-mi place foarte mult?

La topirea ghețarilor, poezie (2021, CDPL) de Ana Săndulescu — despre prietenie și pierderi, despre lumea interioară și lumea exterioară, îmi place ce spune Radu Vancu pe coperta 4, că este “o carte care cere de la literatură exact ce ar trebui să-i ceară toată lumea: adevăr & vindecare.”

Mai citesc și Infrapaginal 2000-2018, jurnalul lui Ciprian Măceșaru, și o citesc lent pentru că-mi place și am chef să o lungesc, dar totodată datorită unor notițe de-ale lui Măceșaru l-am urcat pe listă pe Sorin Stoica cu Dincolo de frontiere (reeditare, CDPL, 2017) și o citesc și pe asta acum (100/231) și-mi place mult. O aveam în bibliotecă de ceva timp și cred că o mai amânam (deja auzisem numai de bine de Sorin Stoica, dar nu am știut că a murit la 28 de ani, fix vârsta mea de acum…) Avea 23 de ani când a publicat cartea asta și n-ai ghici, pare un scriitor mult mai matur și are un umor aparte, o ușurință și (cel puțin aparentă) încredere în propria scriitură pe care ador s-o descopăr.

Iar lectura mea de pe kindle de luna asta este Half of a Yellow Sun, altfel spus Jumătate de soare galben, de Chimamanda Ngozi Adichie și, cum era de așteptat, e o carte excelentă.

Voi? Ce mai citiți? Cum vă înțelegeți cu Virginia Woolf sau cu oricare dintre cărțile menționate aici?