El era frumos, eu eram iritată — Diana Geacăr

În urmă cu mult timp, citeam și eu Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade și-mi ziceam că recunosc o grămadă din trăirile de acolo — probabil că ar fi trebuit să mă gândesc că ori sunt destul de universale lucrurile despre care vorbește, ori că ar fi fain să citesc despre toată perioada aia din perspectiva unei fete. Cred că ce am gândit a fost: mi-ar fi plăcut și mie să fiu băiat, asociindu-mi cumva o anumită masculinitate. Am citit de curând El era frumos, eu eram iritată de Diana Geacăr (din colecția prima dragoste de la Editura Paralela 45) și am regăsit acolo o parte din impresiile adolescentei care-am fost. Și asta mi-a plăcut. Există chiar și această legătură cu Romanul adolescentului miop, dar mai mult decât atât, e o carte pe care mi-ar fi plăcut să o citesc prin adolescență și care s-ar fi potrivit bine cu anumite confuzii și intemperii de pe atunci. Probabil m-ar fi motivat mai mult să țin un jurnal și mi-ar fi plăcut să citesc despre cum și alte fete se gândesc adesea la masculinitate. Și probabil nu mi-aș fi dat seama atunci că nu e vorba chiar de masculinitate, ci despre percepția pe care o avem noi asupra acesteia din pricina societății și a culturii. Dar a reușit ceva foarte mișto Diana Geacăr: să redea o voce autentică a unei fete de vreo 17 ani, cu toate neregulile, confuziile, euforiile, aroganțele ei la un loc.

El era frumos, eu eram iritată e scrisă sub forma unui jurnal care începe cu: “Aș vrea să fiu bărbat. În vise sunt, cel puțin. Dar cred că mi-ar lipsi jocul seducției.” De-a lungul a 174 de pagini facem cunoștință cu Valentina, o adolescentă pasionată de filosofie, așa cum ne-o prezintă și autoarea pe coperta 4, și suntem purtați prin gândurile ei mai mult sau mai puțin intime. Există întotdeauna o artificialitate la un jurnal și, cu toate pretențiile de sinceritate, se strecoară anumite exprimări pe care le dorește voit mai pompoase (întărite prin diverse ștersături, cuvinte la care renunță pentru că sunt prea directe sau vulgare). Valentina este o fată nu doar pasionată de filosofie, ci și deșteaptă, frumoasă, slabă, interesantă, așa cum se prezintă ea însăși de mai multe ori. Este, de asemenea, interesată de dragoste — se vrea aventuroasă, e curioasă și dornică să descopere care e faza cu iubirea, dar pregătită în aceeași măsură să țină ea frâiele, să fie interesantă și seducătoare, să provoace anumite senzații sau dureri în potențialii ei iubiți sau chiar în prietenii ei. Dacă are un complex al superiorității? Cu siguranță!

E o tipă cultă care citește tot felul de chestii interesante — și știe că poate să poarte discuții la fel, despre androgin și mai știu eu ce, care îi aduc multă creștere în ochii celorlalți (pentru că e și serioasă și matură, și asta îi gâdilă un pic orgoliul; cum ziceam, mic-mare complex de superioritate absolut delicios). Îmi place că rămâne totuși sinceră cu anumite lucruri, deși e clar că își dorește să facă acest jurnal interesant și uneori scrie cu grijă, adaugă citate sau diverse impresii, mai ca un jurnal adevărat de om mare — doar anunță de pe prima pagină că citește Memoriile lui Mircea Eliade și și-ar dori să și le scrie și ea pe ale sale cândva. Și are material berechet — că de asta îl și adună. De asta e și căutătoare de aventuri și nestatornică (câteodată crede în marea dragoste, alteori nu are habar care e faza, nu știe ce simte, o fascinează niște lucruri care apoi o lasă rece, fix ca o adolescentă get-beget, nici n-ai zice că-i de fapt personajul Dianei Geacăr). Câteodată ar putea fi acuzată chiar de chestia asta, că se crede o mare artistă/scriitoare în devenire și e în căutare de senzații tari pentru a avea ce scrie, se bate cap în cap când spune că ba n-ar putea să scrie din imaginație, ba că, de fapt, ar putea — la o adică, ce n-ar putea ea să facă? Nu vreau să vă mai spun că am adorat-o pe Valentina și indeciziile ei și a fost absolut delicios să-i citesc jurnalul.

M-am regăsit în multe chestii — mai ales în confuzii, indecizii și curiozități, dar și în această apetență a scrisului, acest interes pentru consemnare, pentru a fi interesantă și totodată a te situa un pic deasupra doar pentru că ai gândurile astea “filosofice” și lecturile astea mișto la activ, adică, ce adolescenți mai erau în preajma ei care vorbeau despre mitul androginului…? Valentina ne scrie prin 2001-2002, eu eram cam clasa a 2-a pe vremea aia, dar pot spune că multe lucruri nu s-au schimbat în vremea când am fost și eu adolescentă (primul meu telefon l-am primit prin 2007, cred 🙂 un alcatel minuscul mișto cu care-mi dădeam încă beep-uri și mă jucam tetris în prostie). Sunt curioasă să aflu, în acest sens, câte lucruri s-au schimbat și câte lucruri nu. Sigur, în ceea ce privește forma, cu siguranță multe, dar la nivel de personalitate/profil de adolescentă? S-ar putea ca adolescentele de 17 ani de acum să fie mult mai deschise la minte și mai puțin predispuse la anumite introspecții ușor melodramatice, sunt mai mișto, trăiesc și alte timpuri, mai aproape de tehnologie și tot soiul de info. Cu toate astea, mi-ar plăcea să văd cum citesc fetele de 17 ani cartea asta, cu ce rezonează și cu ce nu, ce cred ele despre Valentina.

Pentru că mie mi-a plăcut Valentina. Mi-a plăcut mult să-i urmăresc gândurile, cu certitudinile și confuziile sale, cu aventurile ei “amoroase”, cu modul atât de simplu și natural de a-i numit Sweet Boy, Bad Boy, My Boy pe băieții ăia. Cu toate poreclele profesorilor și a prietenilor ei, cu modul ușor zeflemitor în care își tratează prietenii în scris câteodată — cum nu mi s-a părut deloc bizar că a concluzionat că nu există prietenie adevărată, dat fiind că nici eforturile ei în direcția asta nu au fost deloc susținute. Mi-ar fi plăcut să citesc și despre o fată care se luptă mai mult cu ideea de prietenie, dar Valentina e mai preocupată de marea ei iubire și ce material să scoată din asta (pentru jurnal sau altceva, cine știe, nu că ar recunoaște-o mereu în direct, dar câteodată e mai sinceră cu ea și pare să ne sugereze asta destul de ușor).

Aș vrea să mai spus că nu e o surpriză pentru mine că Diana Geacăr a scris o carte atât de mișto, dat fiind că am citit o grămadă de cărți mișto de-ale sale (vezi recenziile mele despre Dar noi suntem oameni obișnuiți, Frumusețea bărbatului căsătorit, Sirina și alți monștri din Saad, Cine locuiește la subsol). Cu toate astea, trebuie neapărat să spun că a surprins un profil excelent de adolescentă și sunt curioasă cum a făcut-o: cât este analiză a unor persoane de această vârstă, cât e amintire, cât e revizitarea unui jurnal propriu (de exemplu) și sper să am ocazia să vorbesc mai pe larg despre toate acestea cu autoarea (cine știe, poate într-un nou episod la Perfect Contemporan, voi o puteți deja asculta vorbind despre Dacă aș fi fost un extraterestru, aș fi scris despre viața unui extraterestru, ca un preludiu absolut excelent pentru ce ne oferă cu cartea din colecția prima dragoste de la Editura Paralela 45).

Mi s-a părut minunat și foarte natural modul în care a reușit să o creeze pe Valentina și să-i redea existența și trăirile. Mai că am fost acolo cu ea. Mai că pot spune că o cunosc și eu pe Valentina — mai mult decât atât, aș zice că am fost și eu Valentina într-un moment sau altul, dintr-un punct de vedere sau altul. Mă bucur că încă îmi amintesc anumite senzații și confuzii din adolescență și mă bucur dublu că am reușit să le (re)vizitez astfel cu ocazia acestei lecturi. Bună treabă când un autor reușește să capteze atât de bine realitatea, mai ales când nu se află în ea. M-a interesat foarte tare și modul în care Valentina se privește pe ea însăși, curiozitatea pentru iubirea față de o femeie — pe care o bănuiesc a fi mai mult determinată de cultură/educație/lecturi (pentru că idealizează această iubire și scrie dintr-un unghi din care se dorește a fi foarte interesantă și care se potrivește cu modul în care par să nareze bărbații femeile). Valentina pare marcată de lecturile ei — majoritatea cărți scrise de bărbați, cu toate că-și notează fascinația pentru Virginia Woolf de câteva ori. Și mi se pare că se potrivește cu mine (și probabil cu o grămadă de alte fete) atunci când își exprimă dorința de a fi băiat, marcată și ea pur și simplu de modul în care “suntem făcute” să privim această masculinitate. Cred că am zis-o de mai multe ori, cel mai recent într-un articol la Revista Golan, dar cu cât ești mai expus la un anumit mediu, cu atât mai mult crezi că realitățile acelui mediu sunt adevărul; cu cât ești mai expusă la idealizarea unor trăiri masculine, “de băieți”, cu atât mai tare ai impresia că ai vrea să fii și tu băiat (aici probabil marcat și de lecturile ei, conștiința clară, eronată to no end, că doar bărbații pot să scrie așa). Și există în Valentina acest efect pe care l-am simțit și eu mulți ani, cu care am rezonat și mă bucur că cineva l-a scris în această formă. Natural, sub forma unui personaj care ține jurnalul vieții sale, încercând s-o contureze cât mai interesantă și cultă. 😀

Voi vreți să revizitați astfel adolescența? sau, dacă sunteți mai aproape de ea decât mine, cum ați citit cartea Dianei Geacăr și cum vi s-a părut?

PS: Diana Geacăr strikes again! ce titlu grozav, El era frumos, eu eram iritată. O găsiți și voi la Editura Paralela 45 și prin diverse librării. Am mai scris un pic și despre Ceaikovski la walkman de Andrei Dosa într-o postare mai generală: Am fost la mare și am luat cu mine o grămadă de cărți. Sunt curioasă să le descopăr și pe celelalte din colecție.