Cine locuiește la subsol, Diana Geacăr

Voiam de ceva timp să citesc volumul ăsta de proză scurtă, însă de abia acum am ajuns la el – tot ce am citit până acum de Diana Geacăr mi-a plăcut mult, așa că era doar o chestiune de timp până la întâlnirea cu povestirile din Cine locuiește la subsol (ador titlul!) Primul lucru pe care vreau să-l spun în legătură cu cartea asta este: oare de ce nu o văd asta peste tot? E foarte bună și mi-ar plăcea să aibă parte de mai multă atenție. Despre Sirina și alți monștri din Saad am scris deja, cât și despre volumul de poezie Dar noi suntem oameni obișnuiți. A venit timpul să vă povestesc puțin și despre Cine locuiește la subsol.

Primul lucru care mă izbește în proza Dianei Geacăr este familiaritatea și plăcerea simțită la întâlnirea cu narațiunea -un lucru pe care l-am simțit citind și Sirina, resimt întotdeauna iubirea pentru scris atunci când ajung la scrierile Dianei Geacăr. Volumul ăsta nu a făcut excepție. Deși temele sunt adesea din cadrul celor apăsătoare sau care neliniștesc, totuși scriitura are darul ăsta de a te prinde, a te ține de mână. Și, în cazul meu (am mai spus-o), de a mă struni să scriu. Întâlnirea cu prozele scurte din volumul ăsta a fost poate și premeditată într-un fel, mă așteptam să-mi placă, știam ce o să găsesc, într-un fel, și totuși m-ar fi cucerit și dacă nu știam nimic în prealabil. Pe scurt, îmi place tare cum scrie și cum decide să transmită mesaje în literatură. Ceea ce am observat și în Sirina și în Dar noi suntem oameni obișnuiți (chiar dacă e poezie, <3) e faptul că Diana Geacăr manipulează imaginația și scrisul cu mare încredere și reușește să creeze spațiul perfect în care lumea și personajele ei să se miște. She owns her narrative, și nu mă gândesc la cunoașterea de sine, ci la faptul că manipulează cu încredere imaginația și o folosește după bunul plac. Simt siguranță și dragoste pentru scris atunci când o citesc.

Proza scurtă din acest volum m-a cucerit și prin tematică. Traversează personaje și situații diferite, de la reimaginarea basmului Alba ca Zăpada și aducerea lui într-un cadru paralel unde se întâlnesc și simbolurile și realismul, până la personaje bine ancorate în realitate – o profesoară ușor alcoolică, o fetiță care intră în adolescență și descoperă sexualitatea și pericolul. Nu există limite. Povestirea care dă startul volumului, Cățeaua, este un soi de re-imaginare suprarealistă a basmului Alba ca Zăpada, un teritoriu întortocheat și criminal unde basmul este transferat într-o zonă diferită, o zonă crudă și pe cât de fantastică în imaginar&personaje, pe atât de reală în aplicare (e una dintre prozele mele preferate din volumul ăsta și aș putea vorbi toată ziua despre ea):

“Fiecare este câinele cuiva. Și așa trebuie să fie.
Alba ca Zăpada trăiește în mijlocul pădurii împreună cu o cățea și nimeni n-a vrut ca voi să știți asta. Cățeaua i-a mâncat pe pitici și l-ar fi mâncat și pe prinț dacă nu ar fi fost inventat, așa cum sunt toți prinții, de fapt.”
Cățeaua, povestiri din “Cine locuiește la subsol”, Diana Geacăr, Paralela 45, 2018, p. 11

M-a fascinat din prima clipă siguranța cu care Diana Geacăr navighează în scriitură și îmi oferă întotdeauna ceva bun (fie că e optimism, fie că e chiar încredere, fie că e capacitatea asta infinită de a crea&manipula, prin imaginație&scris, orice). Cu toate că subiectele pe care le explorează nu sunt confortabile, totuși la finalul cărții nu mă simt cu adevărat singură. În povestirile din acest volum o să descoperi stări și situații care poate te vor înfuria, cu altele cred că te vei asocia destul de ușor. Vocile sunt foarte credibile -și manevrate atât de bine. De la voci adulte la voci de copii, de la personaje și situații reale la unele imposibile sau fantastice. Suprarealismul și fantasticul se strecoară foarte abil în câteva dintre prozele din acest volum și uneori mi se pare că sunt la limita dintre nebunie (în registrul adevărat al bolilor mintale) și fantastic, suprarealist, magic. Adesea elementele fantastice mi se pare că pot fi folosite și ca simboluri și ca cititor mă simt în siguranță datorită acestei mari deschideri -într-un final, poate să fie ce îmi doresc eu și poate să îmi ofere lucrul pe care l-am căutat și am învățat că mi-l doresc când l-am descoperit.

Radu Vancu notează pe coperta 4:

Singurătate, depresie, nevroză, disforie, exasperare — toate în cantități enorme, insuportabile, injectate până în capilarele fiecărei fraze (…). Puțini pot suporta asemenea cantități de singurătate; dar și mai puțini le pot transforma în literatură atât de caldă și de umană. Diana Geacăr este unul dintre acești foarte puțini.
Radu Vancu, pe copertă

Am rezonat bine cu descrierea lui Radu Vancu. Deși unele lucruri care se întâmplă în povestirile acestea s-ar putea să ți se pară groaznice, totuși există multă speranță pentru viață și personaje (sau, în fine, măcar pentru viața lor). E vorba despre această căldură pe care Diana Geacăr reușește să o transmită. Mi-a plăcut mult și faptul că a decis să traverseze teme pe care le găsesc și importante, și interesante și să o facă într-un mod atât de natural — ca sexualitatea, depresia, identitatea, vulnerabilitatea, adicția. Personajele și situațiile din cartea asta sunt credibile (și dialogul e foarte bun!) — chiar și când ajung în registrul fantasticului. Avem întotdeauna de-a face cu oameni și senzațiile lor.

Într-un fel, nu mi s-ar părea nelalocului lui să spun că este o carte despre senzațiile și experiențele oamenilor în registre posibile și imposibile. Și mă gândesc la monștrii din Sirina și alți monștri din Saad și la umanitatea lor (și, când lipsește umanitatea, se face prezentă tocmai prin absență, prin locul în care fusese situată și acum dispăruse temporar). Nu știm cine locuiește la subsol, dar dacă ar fi să ghicesc, ca cititor, din când în când mi-ar veni să spun că la subsol locuim tot noi cu mintea asta întortocheată, cu aceste milioane de senzații și experiențe pe care uneori le trăim fără să le numim, pe care uneori le înțelegem și care adesea ne acaparează și ne controlează. Povestirile Dianei Geacăr sunt extrem de umane – cu bune, cu rele, realiste și fantastice deopotrivă. Și când, uneori, mai găsești câte un fragment descriptiv în care îți este oferită puțină înțelepciune despre adevărata față a omenirii, subliniezi cu spor pentru că știi că așa e. Ai un deja-vu. Știai asta. Poate ai formulat-o și tu la un moment dat. Diana Geacăr poate a făcut-o mai bine. Nu contează. Important e că e acolo cum și tu ești acolo și toate senzațiile din Cine locuiește la subsol sunt reale. La subsol câteodată ești doar tu, alteori un monstru și câteodată e doar subsolul păzit de un leu imens care e pregătit să aibă grijă de tine. Sau să te mănânce.

Să citiți cartea asta, e printre cele mai faine din cele citite de mine anul ăsta. Aștept cu nerăbdare reeditarea volumul de poezie frumusețea bărbatului căsătorit, o carte apărută inițial în 2009 la editura Vinea și care o să apară (rezizuită și cu variantă sonoră!) la Casa de Pariuri Literare curând. Oricum ediția din 2009 nu se mai găsește, așa că eu una de abia aștept s-o citesc. Cu alte cuvinte, despre Diana Geacăr — va urma!

Cine locuiește la subsol apărut în 2018 la Editura Paralela 45. O văd disponibilă pe cartepedia.ro, libris.ro, emag și mai vedeți în librării.