Blaise Pascal: despre fericire

Am citit de curând Despre fericire de Blaise Pascal (1623-1662): o colecție de texte extrase din opera Pensees și publicată în colecția Idei Esențiale la Editura Vellant (în traducerea lui Deniz Otay). Colecția adună, cum putem intui, idei esențiale din autori importanți și ador formatul mic în care au decis s-o publice. Am reușit să iau cartea cu mine în borsetă, chiar dacă nu am reușit să și citesc în vreuna din dățile în care am cărat-o cu mine. Cred că pe Blaise Pascal l-am mai citit și cu alte ocazii, dar a fost foarte plăcut și interesant pentru mine să-l vizitez cu ochii de acum. Mă gândeam, citind, că aș fi fost zeflemitoare și pe alocuri nervoasă față de Pascal în urmă cu zece ani, să zicem, dar acum am savurat textele și mi-am permis să-i dau 5 steluțe strălucitoare pe Goodreads cu toate că sunt o sumedenie de lucruri cu care nu sunt pe aceeași pagină cu Pascal, începând cu presupoziția sa absolută cu privire la supremația lui dumnezeu chiar și în (sau mai ales) beneficiul cunoașterii și rațiunii. Lucru de altfel deloc surprinzător pentru secolul XVII.

Ce e de știut dacă nu ai citit niciodată ceva de genul

Făcând Filosofie, am citit la rândul meu o grămadă de texte filosofice — fără să fi fost vreodată una dintre cele mai bune sau sârguincioase studente, fiind de altfel lipsită de o anumită capacitate critică pe care o consider necesară pentru studiul serios al Filosofiei (sau cel puțin pentru practică, fie ea și academică). Totuși, am citit tot felul de chestii, așa că am plutit destul de lesne prin textele lui Pascal. În primul rând, nu sunt greu de citit, dar e important de știut că s-ar putea să pară banale la o primă privire. Ce sunt astea, un fel de aforisme? Nu chiar, sunt, așa cum ne sugerează și opera din care sunt extrase, gânduri. Gânduri despre tot felul de probleme esențiale ca dreptatea, iubirea, puterea, credința și așa mai departe. Pentru un cititor de secol XXI, s-ar putea ca ele să apară redundante la un moment dat. Unde sunt referințele critice? De ce spune toate astea cu asemenea forță fără să demonstreze în niciun fel cele spuse? Argumentele lui nici nu par argumente! Astfel de considerații sunt absolut firești, de aceea trebuie reținut că avem de-a face cu niște texte care datează din secolul XVII, mai exact de prin 1670 (pentru că Pensees e opera finală a lui Blaise Pascal care a rămas neterminată, el murind la doar 39 de ani și publicată postmortem). Textele științifice&critice azi se scriu complet diferit și, sigur, de atunci s-au parcurs o grămadă de alte metode și stiluri, teme, școli filosofice. Însă textele astea vin cumva să întregească o parte din opera lui Blaise Pascal, conturându-se foarte frumos cu tot ceea ce a oferit el omenirii. Pentru un cititor mai puțin critic, s-ar putea să fie, tocmai, o călătorie superbă — unu, pentru că scrie foarte bine și te prinde, doi pentru că o mulțime de lucruri pe care le spune sunt foarte corecte și de bun simți. Și, trei, adițional, dacă ești credincios, probabil vei aprecia candoarea și frumusețea cu care Pascal vorbește despre dumnezeu. Și compasiunea lui față de atei care, mărturisesc, m-a distrat puțin, guilty as charged.

Argumentul pentru existența lui dumnezeu

Există o întreagă ramură de studiu pe tema asta — am citit despre asta mai mult când am urmat un curs de filosofia religiilor cu un profesor american. Am adorat cursul ăla, cu tot ateismul meu — și am citit o groază de argumente superbe pentru existența lui dumnezeu. Totuși, argumentul lui Blaise Pascal pe care-l regăsești în textele din Despre fericire, nu e tocmai cel mai convingător sau satisfăcător. Urmează un model semi-cartezian în care se asumă bunătatea lui dumnezeu, el vorbind puțin și despre dihotomia vis-realitate și încercând să împace și problema asta, cum știm că ceea ce trăim noi e adevărat și nu vis? Vei descoperi ușor că la orice întrebare, răspunsul este Dumnezeu. Argumentul lui e simplu, orice inferență face, o face asumând nu doar bunătatea lui dumnezeu, ci faptul că existența lui este simplu demonstrată prin existența bunătății și frumuseții în lume: cu alte cuvinte, lumea asta, așa cum e ea, nu ar fi capabilă fără existența acestuia. Dumnezeu e etern și infinit. Beneficiile credinței în dumnezeu sunt atât de mari și luminoase, încât tocmai acest fapt îi demonstrează existența. Pe model simplist, cam asta vrea să spună. Nu e un argument prea convingător (pentru extra curioși ați putea citi articolul ăsta de prezentare: Pascal’s Wager about God). Și îl folosește în toate cadrele posibile: de exemplu, ca să demonstreze că dumnezeul creștin e cel adevărat sau pur și simplu să demonstreze imposibilitatea existenței mai multor zei, celelalte religii nefiind nici pe departe la fel de bune și atrăgătoare cum este creștinismul. Cred că asta e și cea mai mare problemă cu argumentul ăsta, la suprafață (există studii și tot felul de articole despre treaba asta, așa că vă încurajez să căutați dacă sunteți pasionați de subiect). Dar, din nou, grosso-modo, cea mai mare problemă mi se pare că e aceasta: nu reușește să demonstreze în vreun fel practic existența lui dumnezeu, dar îi asumă aceste calități eterne, infinite, bunătate și așa mai departe și se folosește circular de ele. Nu se poate ca acest lucru să existe fără dumnezeu, e clar că acest lucru pentru că dumnezeu, e clar că nicio altă religie nu poate fi la fel de bună etc., acesta nemaifiind chiar argument, ci mai degrabă o reiterare treptată, o repetiție pentru convingere (ca o tehnică psihologică de manipulare, dacă vrei, mai pe termeni moderni).

De ce să citesc cartea asta

Mă uit la ce am scris mai sus despre argumentul ăsta și mă gândesc că un cititor ar putea să spună: băi, de ce ai mai citit cartea asta dacă, unu, nu ești cu dumnezeu, doi poți să găsești pe Wiki ce a zis Pascal despre dumnezeu și altele și, trei, dacă nu pare să fie totuși convingător. Și răspunsul meu ar putea fi foarte complex și foarte simplu în același timp. În primul rând, cred că am rămas cu o meteahnă de la Filosofie că tare-mi place să desfac firul în patru pe ceea ce poate sau nu poate să fie un argument sau pe un text filosofic de orice natură, dar asta e o treabă destul de personală și care-mi dau seama că nu aparține tuturor cititorilor (la o adică, fiecare cu obsesiile sale). Celelalte motive sunt mai simple: Pascal e plăcut de citit, Pascal a fost o un filosof și descoperitor important de secol XVII și ai ce învăța de la el, dacă nu factual și informativ (aka dpdv științific, să zicem), totuși poți observa cum se scria pe vremea aia și cum se alegeau cuvintele, cum se spuneau anumite lucruri din punct de vedere filosofic (mă rog, folosindu-se o anumită tehnică pe care poate n-o găsești la filosofii germani din secolul XVII, sau eu știu? hai să vedem). Deci, pentru un studiu fie și de suprafață despre ce însemna un text de genul în perioada aceea. Dar și pentru că însăși lectura e plăcută și cumva satisfăcătoare. Imposibil să nu dai peste ceva care să-ți zică: da, uite, și eu cred asta! sau, din contră: oare lucrurile chiar sunt așa? ia să analizăm această ipoteză. Îți pune mintea și imaginația la lucru și te simți și implicat și un pic deșteptuț citind cartea asta, ceea ce sincer nu e neapărat un lucru rău când vrei să mai ieși și tu din monotonia (sau, din contră) agitația propriei vieți. Am crezut asta dintotdeauna, dar un text filosofic te poate scoate și din zona de confort, dar te poate totodată ajuta să înțelegi mai bine lumea în care trăiești. Poate nu neapărat factual, dar îți dezvoltă puțin capacitatea critică doar citind. V-am zis, nici eu nu am un profil prea critic și nu sunt, cu siguranță, cel mai bun exemplu din punctul ăsta de vedere, dar studiul filosofiei m-a schimbat foarte tare. Și acum îs un pic hedonistă și pur și simplu îmi provoacă plăcere să citesc texte de genul, ceea ce vă recomand și dumneavoastră.

Un exemplu de astfel de exercițiu este ideea lui Pascal cu privire la dreptate și/vs putere. El spune că puterea primează și că e mai ușor să înțelegi și accepți dreptatea atunci când vine de pe o poziție de putere. Dă niște exemple care uneori ți se vor părea halucinante (că se potrivesc cu secolul ăla mai mult decât cu secolul nostru), dar ca să scurtez, de exemplu, spune că anumite persoane din diverse funcții se folosesc de haine/ținute pentru a stârni putere ca să își poată exercita dreptatea (ca judecătorii și medicii). Și că un rege nu ar avea nevoie de ținută pentru a-și exercita dreptatea deoarece el deja are puterea de partea lui (armata) și respectul apare de la sine.

Fără putere, dreptatea e neputincioasă, pe când puterea fără dreptate e tiranică.

pag 26

Un alt exemplu care-mi place din cartea asta: omul trebuie să fie ocupat, ca să nu se gândească la chestii care să-l întristeze, ca să nu fie introspectiv. Și de cele mai multe ori omul caută distracția nu pentru a se distra, ci ca să-și ia mintea de la introspecție, să n-aibă timp să petreacă timp cu el însuși, cu mintea lui, să se gândească la lucruri și să devină mâhnit (aka distracție egal fuga de introspecție). Bine-ar fi, zice Pascal, să caute distracție de dragul distracției!

(Un fel de PS la această secțiune: această învârtire ca un stimabil într-o căldare, îți antrenează mult mintea, chiar dacă nu ajungi la o concluzie. E un exercițiu foarte bun și adesea distractiv, chiar dacă uneori și frustrant, această dualitate poate să co-existe liniștit că doar suntem oameni și nu mașini, dacă știi ce zic).

Știai că sunt unele chestii pe care le spune Blaise Pascal care au sens în cercetările neuroștiințifice, dar și psihologice de azi?

Citind textele din cartea asta, m-am gândit la o lectură mai recentă despre care v-am tot vorbit: Șapte lecții și jumătate despre creier de Lisa Feldman Barrett. Sigur că nu are niciun sens să îi comparăm pe cei doi, nici măcar nu vorbim despre aceleași lucruri. Dar ce vreau să spun e că am citit și simțit la Pascal, cu toată religiozitatea și credința sa, niște lucruri care se potrivesc bine cu ceea ce susține Barrett în cartea sa despre creier. În aceeași măsură, mi se pare că anumite lucruri pe care le spune Blaise Pascal despre constituția psihicului uman (terminologia complet diferită în anul de grație 1670 ofc), au sens și astăzi. Sunt, de asemenea, teorii care sunt în continuare dezbătute: ca treaba cu dreptatea vs putere, ca fuga omului din fața tristeții. Dar nu ni se recomandă de multe ori și azi să mergem la plimbare pentru sănătatea noastră mintală? Sigur, la Blaise Pascal sunt doar niște frânturi care, de fapt, cad sub incidența interpretării. Un cititor mai avansat decât mine o să vadă și mai multe conexiuni acolo. Un cititor mai priceput poate va spune că aceste conexiuni sunt în capul meu — doar că, iar, la nivel de interpretare, gândire și exercițiu, e realmente o activitate interesantă și plăcută. Te face să subliniezi, să notezi pe carte (sau în carnețel, dacă nu ești un monstruleț ca mine), să tragi linii și să menționezi conexiuni care poate rămân doar în capul tău, dar de ce asta nu le-ar face într-o oarece măsură reale? vorba lui Dumbledore. Nu e exclus și să dai peste anumite idei de-ale lui Blaise Pascal și să-ți zici: da, și eu cred că e așa! și această rezonanță e întotdeauna ceva plăcut. Mai ales, cum am zis, dacă ai o predispoziție religioasă, mai exact creștină. Dar nu e interesant cum o atee ca mine a fost totuși interesată și fascinată de Pascal? Asta doar vorbește de bine cartea asta, zic eu.

Oricum, Pascal notează lucruri despre o grămadă de probleme și constituția omului, corelând totul și cu credința în dumnezeu, dar și cu ceea ce se știa atunci — forța cu care spune și “demonstrează” lucruri, fără a avea ceea ce vom privi noi mai degrabă ca argument astăzi, e doar cu atât mai fascinant.

Să vă ofer totuși un motiv concret pentru care spun asta. Pe la pagina 26 am scris pe margine, despre citatul care urmează: Minus partea despre Dumnezeu (care ar putea fi lesne înlocuită cu credințe diferite sau chiar mecanisme psihologice), Pascal e foarte actual și se potrivește cu presupoziția Lisei Feldman Barrett din Șapte lecții și jumătate despre creier: în ceea ce privește mediul în care se dezvoltă creierul și impactul atât de puternic pe care acesta îl are în dezvoltarea creierului nostru și modul în care noi percepem lumea.

Omul e făcut într-un asemenea fel încât, dacă i se spune suficient de des că e prost, va ajunge s-o creadă. Spunându-și sieși anumite lucruri suficient de des, ajunge să se convingă de ele, fiindcă în singurătate, omul poartă un dialog interior cu sine însuși, dialog pe care e important să îl țină sub control. Tovărășiile rele strică obiceiurile bune. trebuie să păstrăm tăcerea cât de mult putem și să vorbim cu noi înșine doar despre Dumnezeu, despre care știm că e adevărat, și să ne convingem că el există.

Pag 26

Ce am scris mai sus rămâne în picioare și cred că ăsta e doar unul dintre multele citate pe care le poți extrage din Pascal și să spui că, minus partea cu dumnezeu, a fost cu adevărat vizionar — deși un creștin ar putea spune că nu e deloc necesar să înlocuiești sau ștergi partea aia. De altfel, poate că unii specialiști ar zice că e OK ce a zis Pascal, mai cu seamă pentru că trebuie să fim optimiști și să încercăm să ne gândim în termeni pozitivi despre noi înșine, chiar și atunci când ne e greu, cu sau fără dumnezeu. Vorba unei cărți pe care-o citesc cu fiica mea (despre emoții): și nu uita, optimismul se învață! (eu mai am de învățat, recunosc!)

(Un fel de PS2: acest subtitlu e bait, dar în aceeași măsură e ceea ce am simțit citindu-l pe Pascal).

2 FUN facts despre Blaise Pascal:

• a fost o persoană foarte religioasă, așa cum o să aflăm lesne din orice sursă, dar a adus o grămadă de contribuții științifice, în special în domeniul matematicii. Cel mai tare însă mi se pare că prin studiul hidraulicii, a dus și el la avansarea ideilor despre seringă și poate fi considerat unul dintre inventatorii seringii, în 1650 folosindu-se pentru prima oară o seringă pentru injectarea unui amestec de plante (deși uzul unor obiecte similare e notat în istorie încă de prin 200 d.H.)

• când avea 16 ani, a scris un tratat din care a rezultat teorema lui Pascal pe care-o știm și azi. Eu la 16 ani scriam un roman de adolescenți pe un forum pe internet, mă uitam la anime și ascultam Guns n Roses. Na, fiecare cu alte lui!

Blaise Pascal a fost cool, deci persoanele religioase pot fi cool

Iată una dintre concluziile pe care le poți trage din această postare. Sunt bucuroasă că am citit cartea asta acum căci parcă mare nevoie aveam de niște #nonficțiune și #filosofie, nu am mai citit de multicel. Dar și pentru că am descoperit ceva despre mine: că pot în sfârșit să fiu mai blândă și cu mine și cu textele care vorbesc despre dumnezeu, că nu mă mai enervez, că o parte din rănile mele nu mai sunt deschise. Și asta mă bucură pentru că în ăștia 15 ani se poate ca o parte din cunoașterea pe care puteam s-o accesez (măcar ca nivel de experiență) a fost oprită din pricina refuzului meu de a primi/înțelege orice din această sferă (cu calm, să zicem). Sigur, m-am aprins și citindu-l pe Pascal, îi comentam soțului meu, ia uite ce zice, ăsta nici nu e argument! Dar mă îmbenzinam cu sufletul la gură și continuam să citesc cu aviditate, că tare mi-a plăcut să citesc cartea asta. Nu doar că vă doresc și dvs., dar sunt ușor egoistă și sper că se resimte o parte din entuziasmul meu de a explora colecția asta. Defect profesional, aș putea spune, dar n-am ajuns niciodată să profesez filosofia, încă aștept fabrica aia de filosofie despre care vorbeau în That ‘70s show. Not there yet? Nu-i nimic. Mai așteptăm.

O găsiți la Vellant (doar 19,90 😀 ) și în librăriile preferate. Și aștept să văd ce mai ziceți și voi despre Blaise Pascal, nu mă lăsați singura expertă în amatorisme de blog! 🙂

Traducerea e din engleză așa că, pentru avansați, de vizitat opera originală (aka franceză sau din franceză în română). 🦄