Alergătorul invizibil, Ciprian Măceșaru — un ratat pe fugă

Am pus mâna pe Alergătorul invizibl de Ciprian Măceșaru, apărută în 2019 la Editura Paralela 45 și știam deja că o să întâlnesc o proză dinamică, o narațiune care curge și, în general, o scriitură pe gustul meu. Citesc în paralel și Infrapaginal, jurnalul lui Ciprian Măceșaru (Jurnal 2000-2018, ed. Cartex 2019; îl voi citi lent pentru că niciodată nu mă grăbesc cu lectura unui jurnal). Știam deja că-mi place cum scrie deoarece prima mea întâlnire cu narațiunea din cartea asta a fost sub forma romanului (scurt) Portbagaj (ed. Trei, 2014). În Alergătorul invizibil, Ciprian Măceșaru reia povestea lui Paul Vasilescu (din Superhero și Portbagaj) și o încheagă într-o singură reprezentare. De același autor vă recomand și Corpuri de întunecat, ultimul său volum de poezie apărut la Casa de Pariuri Literare în 2020 și despre care deja am scris (și citit într-o sâmbătă).

Mi se pare foarte bun titlul acesta, alergătorul invizibil. Printr-o narațiune la persoana I facem cunoștință cu un personaj pe care ne va fi ușor să-l disprețuim, de care sunt șanse mari să nu ne fie cu adevărat milă și de la care ne vom dori, poate, întotdeauna ceva (mai mult, mai puțin, sau – în orice caz – să facă ceva, în loc să proiecteze). Cred că din multe puncte de vedere, Măceșaru a reușit să contureze un caracter foarte reușit al unui personaj ratat care stimulează multă acțiune în imaginație, dar care adesea rămâne incompetent în fața forțelor vieții — un fel de nietzschean wanna-be care stipulează forța și reacția, fără a fi capabil să adere la ele. Totodată, deși în esență destul de ratat, Paul Vasilescu este (și) acest personaj foarte cinic, mârșav și înșelător, așa că în ciuda tuturor lucrurilor pe care deja le știm despre el, reușește să acționeze în moduri dezamăgitoare, dar care i se potrivesc. Este lipsit de moralitate, iar întâmplările din viața lui, chiar și cele asupra cărora exercită o forță exactă, rămân niște întâmplări doar pe jumătate, fără ecou, de parcă trăiește în afara lor și nu poate accede cu adevărat la nicio reușită (s-o facă să-i aparțină, indiferent de mijloace). Chiar și când lucrurile se întâmplă, el e parcă împăienjenit în proiectare și analiză. Deși adesea pare să dea dovada unei conștiințe morale stângace, dar măcar existentă, aceasta rămâne mai mult teoretică (aproape utopică). Paul Vasilescu e un bărbat slab, plictisitor, cinic și laș și se minte cu posibilitatea unor ipostaze pe care nu ar putea niciodată să le pună în practică, chiar dacă ar încerca. Narațiunea este grăbită, sărim dintr-un punct în altul repede și îi urmărim cu multă atenție viața unui bărbat pe care nici nu-l iubim, nici nu-l urâm, dar care cred că are calitatea de a ne enerva progresiv.

Cel mai tare la cartea asta cred că te va atrage modul în care este scrisă — nici nu simți când o citești, este cumva foarte orală și dai paginile cu mult interes. Unul dintre pasajele mele preferate este acest moment când cinicul Paul Vasilescu mărturisește că adesea preia fragmente din opere celebre, le rescrie/ schimbă și le trimite/arată altor oameni. Un astfel de “experiment” (cu niște intenții clare, prescrise, lipsite de scrupule) are loc atunci când vrea să-i demonstreze tatălui său că este un mare scriitor — preia un fragment din Scrisoare către tata (Franz Kafka, la noi în traducere de Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2016). Mi s-a părut că recunosc imediat fragmentul, dar a fost foarte iscusit manevrat și mi-a plăcut mult acest exercițiu de meta-ficțiune. Am surprins și mai multe momente umoristice foarte subtil inserate, iar pasajul despre trecutul Alinei este redat, mi se pare mie, înfiorător — chiar dacă, în aparență, simplist (acest minimalism recurent în opera lui Măceșaru și cu o senzație persistentă de asemănare cu un anumit spațiu literar/cultural japonez)

Stilistic vorbind, mi se pare că Măceșaru păstrează și aici, într-adevăr, un minimalism (văzut în Corpuri de întunecat, dar și în Portbagaj) și atunci când revine la niște descrieri, ele rămân scurte și simple, asemănătoare unei proze japoneze (deși în Portbagaj puteam să-l asemăn clar cu anumiți scriitori din punctul acesta de vedere, aici nu persistă stilistic suficient cât să compar). E prezentă și o anumită obsecenitate în această carte, o frustrare sexuală constantă și acest sentiment că Paul nu se cunoaște nici pe sine și nici nu are răbdare sau disponibilitate să cunoască pe alții. Este sexist și (posibil) misogin, are un caracter scârbos, este critic și (destul de) incapabil de a-și asuma propriile acțiuni — altfel decât ca exercițiu combativ împotriva viziunii altora, un fel de gică-contra get-beget care știe el mai bine, dar nu vrea în niciun caz să se transforme în tatăl lui. În ceea ce privește acest caracter al lui, fuga, capacitatea asta aproape fenomenală de a se transforma dintr-un ratat în și mai ratat (în ciuda așa-ziselor reușite), cât și incursul în sexualitate (frustrarea, dorința și altele asemenea), mi se pare că aduc mult a Kenzaburo Oe (mă gândesc la J. Ființa sexuală, dar și la 17 — unde avem un personaj adolescent, dar mi se pare că ar putea fi Paul când era la 17 ani).

Simt o diferență între Portbagaj și Alergătorul invizibil. În al doilea, Paul este mai temperat, într-un fel, cinismul său nu este dus la extrem și este, în general, un personaj lipsit de forță vitală. Sau, mai degrabă, aș putea spune că forțele și reacțiile sale sunt anemice, nu simt o răutate intrinsecă și nici o gaură morală atât de profundă ca la Paul din Portbagaj — unde se prezintă mult sub forma unui nihilist atroce, un personaj găunos fără nicio conștiință morală sau perspectiva propriei erori, un misogin, sexist, oportunist detestabil. De asemenea, o altă diferență pe care am sesizat-o e poate ușor stilistică. În Portbagaj există o anumită violență care nu apare în Alergătorul, e o carte mistuită de energie negativă, dar și de anumite elemente narative care-mi aduc aminte de proza lui Yasunari Kawabata și a lui Yukio Mishima (minimalistă, sexuală, pe alocuri de foileton). În Portbagaj avem de-a face cu acest ubermensch feroce care dă în stânga și în dreapta și există un moment, aproape unic, când se crede Mare, Foarte Mare — și este, într-un sens cât se poate de negativ. Căderea este absolută.

Aici, Paul nu ajunge niciodată la calitatea asta de a se minți cu vehemență superioară. Înăuntrul său, se crede (uneori) Mare, Invincibil, dar doar în momentele de proiectare și imaginație. Altfel, se analizează cu o luciditate aproape tristă (dacă ai găsi niște empatie pentru el). E un om pe fugă, greșește, chiar și când face un gest mare (și rău, din punct de vedere moral), nu se poate bucura de propriul lui cinism decât fragmentar. Nu pentru că brusc ar căpăta o calitate esențială, o moralitate admirabilă, ci pentru că este un fricos. Mi se pare că-n Alergătorul invizibil anumite elemente s-au mai domolit și, cum am spus deja, seamănă pe alocuri mai mult cu Kenzaburo Oe (mă gândesc la J. Ființa sexuală, dar nu neapărat numai asta) și îmi place foarte mult cum este expusă la narațiunea I această ratare, aceastră trecere de “invibizil” prin viață, această încărcătură sexuală care ar fi mai simplu de domolit dacă personajul nostru nu ar fi atât de indolent (și incapabil de reacție. Ceea ce e ironic dacă ne gândim la Nietzsche și critica asupra incapacității de reacție adevărată a creștinilor, la Alina — soția lui Paul — și credința ei în Isus. Nu știu cât de intențională a fost secvența sau dacă I’m reading too much into it, dar mi-a plăcut să observ acest detaliu).

Emanuela Ignățoiu-Sora spune pe coperta 4:

(…) unde Paul Vasilescu dă greș, Ciprian Măceșaru reușește să construiască un personaj nesigur, șovăielnic, neputincios și înduioșător de optimist în încercările sale — un personaj complex de care ne vom aminti multă vreme.

Emanuela Ignățoiu-Sora, copera 4, alergătorul invizibil, ed. Paralela 45, 2019

Deși nu rezonez cu caracterul înduioșător al optimismului personajului, sunt totuși de acord cu restul descrierii! Paul Vasilescu este acest erou ratat (anti-erou cum îl numește Emanuela Ignățoiu-Sora pe copertă), acest ratat pe fugă (are doar false asumări, doar proiectări anxioase, căderi într-un optimism nătâng) care se transformă treptat într-o oglindă ușor deformată, ușor crăpată a propriilor părinți, are și el aspirațiile lui, personalitatea sa, idealurile, toate cele — și deși nu mi se pare că alunecă într-adevăr într-un optimism înduioșător, cred că are această tendință ușor hedonistă și stupidă, se lasă pradă unor momente mici de fericire ca un individ cu capacități intelectuale reduse (deși, teoretic, nu este). Se lasă păcălit pentru o perioadă scurtă de timp, și când revine o face aproape vulgar și te face să te întrebi dacă este netot sau pur și simplu produsul citatului de la începutul romanului, ceva din Oscar Wilde (prin care înțeleg treptat obsesia personajului de a demonstra recurent că este mai bun decât taică-su, încercările agitate de a-l îmbărbăta pe fiul său, Alexandru, pe care-l dorește inteligent și priceput, dar nu efeminat, nu devirilizat — o luptă pentru păstrarea virilității și masculinității toxice se dă tacit și subtil pe tot parcursul romanului, dar iese la suprafață cu o anumită claritate într-un episod dintre Paul și fiul său).

Singurul zeu căruia îi cunoaștem numele este ereditatea

Citat din Oscar Wilde, la începutul cărții

Cred că despre cartea asta aș putea vorbi mult și, în general, despre Paul. Mă opresc aici azi și vă spun că mi-a plăcut mult s-o citesc și să scriu despre ea. Recomand s-o puneți în bagaj pentru vacanță. E chiar genul de narațiune potrivită pentru voiaj — nu pentru că este o carte comercială, ci pentru că este foarte dinamică, scurtă, se citește foarte repede și te prinde tare bine acțiunea, zbori prin cartea asta. Și mie îmi place tare când dau de o narațiune dinamică scrisă bine, care nu mă lasă la final cu senzația că ceea ce am citit a fost gol sau prea comercial (deși sunt bune și lecturile acelea din când în când). Având în vedere că aș putea să-l critic pe Paul toată ziua, eu zic că am ieșit bine din lectura asta.

A apărut în 2019 în colecția Avanpost Proză la Editura Paralela 45 — în care a apărut și Cine locuiește la subsol de Diana Geacăr despre care iar știți că mi-a plăcut (îmi place mult formatul la colecția asta, dar și coperțile îs foarte reușite!)

O puteți cumpăra de la edituraparalela45.ro, cărturești.ro, librărie.net etc.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *