ce-am citit în august și alte peripeții (2022)

Ultima zi de vară. În fața mea, un mochi cu ceai verde și un Coldrex cu zmeură într-o cană roșie cu fulgi de zăpadă. Două lucruri importante am învățat în luna august: cupa menstruală îți poate schimba viața și Coldrex-ul cu zmeură e absolut grețos. Închei vara glorios cu o răceală care anunță începutul de sezon și niște lecturi faine care mi-au ținut bine companie. Ascult Rana pe Spotify, o trupă de rock alternativ melancolic din Pitești, i-am descoperit ieri și-mi plac. S-ar putea ca în august să fi ascultat în mod abuziv Adele, să fi alergat fără prea multă voință și să fi încercat mai multe seriale de care nu o să mă țin niciodată. Am fost o bombă cu efect întârziat, vorba Ranei.

Dacă în iulie ziceam că n-am citit prea mult, presupun că în august mă pot lăuda cu o recoltă mai accentuată. Ca să fiu sinceră cu voi, am o relație foarte bună cu ce am citit/făcut luna asta, cu toate că am pierdut mult timp nefăcând nimic constructiv/productiv, cum se zice. Cu Ana am vorbit de curând despre cât de obsedați suntem cu privire la productivitate — și eu și ea, cred, avem tendința să măsurăm adesea timpul prin lucrurile pe care le facem. De unde vine asta și unde duce, e treabă lungă, dar adevărul e că timpul petrecut cu ceilalți, de exemplu, e uneori mult mai prețios și “productiv/constructiv” decât orice altceva. Și cred că simți asta mai ales când ești în preajma oamenilor potriviți. Dar să lăsăm asta și să ne mai întoarcem un pic și la cărți.

O să începem cu nonficțiunea.

Am citit Șapte lecții și jumătate despre creier de Lisa Feldman Barrett — despre care deja v-am scris mai pe larg. Nu pot recomanda suficient cartea asta. Nu doar pentru că mi-a plăcut și mi s-a părut foarte utilă, ci pentru că demontează niște mituri cu privire la creier. autoarea își bazează presupozițiile și cercetarea pe diverse studii neuroștiințifice. Și sigur că nu am aflat totul despre creier, ceea ce e fascinant în sine, dar mi-a oferit o perspectivă nouă care se mulează foarte bine cu lucrurile pe care credeam că le înțeleg eu despre viață/lume în general. Și cel mai important mi s-a părut să citesc despre cât de esențial este mediul în dezvoltarea creierului (bebelușilor), dar și pentru mularea/schimbarea perspectivelor mai târziu. La fel de esențial și bine mi s-a părut că a dat exemple din margine și a explicat, de pildă, cum anumite interacțiuni cu mediul pot duce la diverse boli mai târziu (cardiace, diabet, afecțiuni psihice etc) și că asta este legat foarte tare de creier și de modul în care acesta percepe mediul. Atât de grele sunt traumele. Cartea asta e #decitit. A apărut la Editura Vellant.

Spre finalul lunii am citit ceva la polul opus, Despre fericire de Blaise Pascal — apărută tot la editura Vellant în colecția Idei esențiale, adună texte importante (esențiale : ) ) din opera Pensees. Sunt multe lucruri pe care le spune Blaise Pascal cu care nu am cum să fiu de acord, mai ales pentru că sunt întemeiate pe credința sa în Dumnezeu. Cu toate astea, mi-a plăcut mult să citesc reflecțiile filosofului și i-am dat 5 steluțe pentru cât mi-a plăcut să revin la filosofie. Dar și pentru că spune multe lucruri care încă merg bine și în secolul 21, cu toate că el a trăit între 1623 – 1662). Nu mi se pare că reușește să facă o demonstrație/argumentare prea puternică pentru existența și forța lui Dumnezeu (cum am văzut la alții pe vremea când citeam mai intens filosofie). O să vă scriu mai pe larg despre carte asta cu citate și tot pentru că o să mă distreze mult să disec niște lucruri. Revenim.

Cam atâta nonficțiune, hai să trecem la proză.

Am terminat G. de John Berger pe care, dacă vă amintiți bine, o citeam și în iulie. Jumătate în iulie, jumătate în august. Zic că totul se termină cu bine când se termină cu bine. A fost o descoperire interensantă și cum deja am un draft despre cartea asta, o să revin zilele astea cu o postare separată despre ea ca să vă zic ce-și-cum. A apărut la editura Vellant în traducerea Ioanei Văcărescu.

O lectură rapidă și antrenantă a fost Femeia cu fustă violet de Natsuko Imamura. Mi-a plăcut mult cartea asta, deși nu e neapărat extraordinară. Sunt îndrăgostită de literatura japoneză și sunt foarte puține titluri din literatura japoneză pe care le-am încercat și nu mi-au plăcut sau nu m-au atras prea mult. De obicei, sunt fascinată, și s-a întâmplat și cu Natsuko Imamura. Cartea curge și se citește foarte repede, are un început foarte puternic și vorbește, nu neapărat direct, despre obsesie și (cel mai probabil) afecțiune psihică. Avem de-a face cu un personaj despre care nu vom ști mai nimic, nici măcar cum o cheamă, care e obsedat(ă) de o femeie care poartă des o fustă violet. De-aia i se zice Femeia cu fustă violet. De aici o să avem de-a face cu demersul unei stalkerițe profesioniste — care rămâne totuși ca o umbră, ceva vag despre care nu vom afla niciodată mare lucru. A fost tare interesant pentru mine să citesc despre femeia cu fustă violet din perspectiva celeilalte femei. Zicea cineva pe goodreads că această carte nu i-a creat nicio emoție, deși nu e deloc o carte rea. Am putut să înțeleg asta pentru că e într-adevăr rece și distantă din multe puncte de vedere. Cum se întâmplă adesea cu literatura japoneză. Pe mine m-a fascinat și m-a prins, am terminat-o repede și aș mai citi oricât și altceva de Natsuko Imamura. E trecută pe lista de autoare japoneze pe care vreau să le mai încerc. A apărut la editura Humanitas, trad. de Raluca Nicolae.

Am continuat cu Celan, biografia romanțată de la Polirom, semnată de Cristian Fulaș. Nu l-am mai citit până acum pe Fulaș, dar am citit Apă dulce tradusă de el și am apreciat în mod special această traducere care mi s-a părut foarte frumoasă. În orice caz, Celan a fost superbă — Fulaș a decis să scrie la persoana I, Celan își scrie scrisoarea de adio înainte de a se sinucide și vedem viața din ochii acestei personalități compuse de autor, nu știu cât de bine conturată în raport cu realitatea, dar te cucerește complet. Facem cunoștință astfel și cu dificultățile mintale ale poetului, relația lui cu alte personalități ale vremii (de exemplu, întâlnirea cu Heidegger și faptul că Celan voia și nu putea să-l întrebe cum se raportează filosoful la nazism). Celan de aici este măcinat de vină și grijă, trecut prin lagăr, îi e dificil să îi ierte pe aceia care au contribuit într-un fel sau altul la abuzul împotriva evreilor. Am trăit, da se numește cartea și se potrivește minunat. În ciuda multor dificultăți (mai ales psihice), Celan spune, Am trăit, da. Și e ceva un pic frumos și tragic în același timp în asta.

Pe kindle am avut luna asta două lecturi, una dintre care m-a rupt și despre care v-am scris deja mai pe larg.

Am citit A personal matter de Kenzaburo Oe pe care voiam s-o încerc de foarte multă vreme. Acum în august am ajuns la ea și cred că a fost momentul potrivit pentru aceasta — v-am scris deja despre ea, așa că nu voi mai repeta aici. Dacă simțiți că vi se potrivește, să-i dați o șansă. Eu îl voi citi în continuare pe Oe, de asta nu mă îndoiesc, dar cartea asta o să rămână multă vreme cu mine. A fost tradusă și la noi (O experiență personală).

Am citit și cea mai scurtă carte nominalizată la Booker Prize (vreodată), Small things like these de Claire Keegan — e foarte scurtă și cred că o să v-o recomand în preajma Crăciunului, se potrivește, cu toate că nu e o lectură lipsită de emoție, intensitate sau tragism, din contră. E foarte frumos scrisă, cumva mi-a adus aminte de Dickens, deși nu aș putea spune exact de ce. Spune povestea unui domn Furlong care se ocupă cu livrarea cărbunilor, lemnelor, etc și acțiunea se petrece în 1985 într-un mic oraș din Irlanda. Furlong are 4 fiice și o soție, el nu își cunoaște tatăl, mama lui a murit când el avea 12 ani și e ceea ce am numi un copil din flori. E sensibil, bun și grijuliu — așa că atunci când realizează că ceva nu e în regulă la mănăstirea locală, începe să se frământe groaznic. Ar vrea să facă ceea ce trebuie, dar poate să își pericliteze siguranța zilei de mâine? E o carte mică despre dragoste și speranță, despre bunătate și cum micile noastre acte pot schimba totul. M-a emoționat un pic și cred că-i pe drept nominalizată la Booker, așa mică cum îi.

Dar hai să trecem la poezie.

• Marius Aldea, Sinistra. La Casa de Editură Max Blecher. V-am scris deja în detaliu despre ea la citeștemă.ro: „avem aici de-a face cu o frumusețe sălbatică”
• Roberto Bolano: Trei. La Editura Univers. Ce mi-a plăcut reîntâlnirea cu Bolano — poemele de aici, traduse de Marin Mălaicu Hondrari, sunt mici proze care par să comunice foarte bine, indirect, cu proza scurtă a autorului din Convorbiri telefonice și Târfe asasine. Încă o dată, Bolano mă cucerește.
• Merlich Saia, Cutia toracică. La editura TracusArte. Am avut un dialog despre cartea asta cu Dana Pătrănoiu la Mansarda literară.
• Ovidiu Komlod, Zgardă litere. La Curtea Veche Publishing. Primea mea întâlnire cu Ovidiu Komlod — scrie o poezie autobiografică care se îmbină cu perspectiva acestuia asupra tehnologizării și rețelelor sociale, pe alocuri emoționantă și făcând călătorii dese în memorie & scene din copilărie.
• bianca ela, Poame divine. La editura FrActalia. Mi-a plăcut grozav, o să scriu despre ea, așa că vă povestesc atunci mai pe larg.
• Raluca Boantă, La marginea bună a corpului. La editura OMG. O să scriu despre ea la citeștemă.ro luna asta, needless to say I loved it.

Altceva? Am publicat un poem în DLITE (pornind de la niște versuri de Ingeborg Bachmann; mulțumesc Andra Rotaru <3): wo siche die füchse gute nacht sagen, titlu care înseamnă ceva de genul “in the middle of nowhere”, iar literal ”unde vulpile spun noapte bună” (presupun că în română am zice ceva de genul, la cuca măcăii, dar dacă l-aș traduce aș rămâne la vulpile lor și noapte bună). Traversez singurică o perioadă confuză în ceea ce privește propriul scris și, cum am mai zis, lucrul ăsta mă sperie și-mi place deopotrivă.

Ceva minunat de citit: un articol semnat de scriitorul și traducătorul Andrei Dósa la Decât o Revistă: Maghiarului îi place să caute adevărul. Este excelent, vorbește onest despre identitatea româno-maghiară și apartenență, despre ce înseamnă să faci parte dintr-o minoritate, cum te raportezi la ea, ce poate însemna această luptă/delăsare și ce face ca scriitor, traducător de lb maghiară și tată în legătură cu asta. Numai bun de lecturat după ce citiți Multă forță și un dram de gingășie & după ce ascultați episodul de podcast la Perfect Contemporan.

De văzut, luna asta vă recomand Jeanne Dielman, un film în regia lui Chantal Akerman despre care am scris la Revista Golan: 5 motive pentru care să vezi filmul ăsta feminist din anii ’70. Merge bine împreună cu cartea-memoir a regizoarei, Mama râde, apărută la Black Button Books.

Am început, de asemenea, Rădăcina de buscau de O. Nimigean, dar am citit numai 180 de pagini din 500 și nu știu când o voi termina — e o carte densă, frumoasă, introspectivă cumva și nu am mereu energie pentru ea, așa că am nevoie să mai citesc și altceva pe lângă. Nu-mi propun să o termin foarte repede și asta e în regulă, chiar dacă am ratat clubul de carte pe grupul Clubul cititorilor de cursă lungă. Și, că veni vorba, în septembrie citim Tyll și Sezonul uraganelor. Pe asta din urmă va trebui s-o moderez eu și de abia aștept, este și cartea pe care o voi începe azi/mâine. Pe Fernanda Melchor îmi doresc s-o citesc de foarte mult timp și am fost extaziată când am auzit că se traduce la noi. E tradusă de Marin Mălaicu Hondrari așa că mă aștept să fie grozavă. Și, cel mai probabil, înfricoșătoare. Ne auzim la final de septembrie despre ea. Ce voi mai citi în septembrie? Încă nu m-am hotărât, revenim.

Dacă vreți să citiți:

• Un dialog despre cartea lui Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, cu Sorin Băiaș (librar la Timișoara)
• Ce-am citit în iulie și alte peripeții
• *să ascultați ultimul episod de podcast cu superba Lena Chilari: Poezia mi-a salvat viața.
• O cronică la Revista Psyche despre Fetițe dulci de Lorena Enache.

Voi ce-ați citit în august și ce-mi mai recomandați? Cu poezia cum stați?