O experiență personală, Kenzaburo Oe

Îmi doream de mult să citesc O experiență personală de Kenzaburo Oe. Din pricina subiectului, am tot amânat-o. Știam că nu o să îmi fie tocmai ușor s-o citesc. Vara asta mi-am făcut curaj și am început-o — am avut dreptate să cred că o să-mi fie greu s-o citesc, în aceeași măsură în care am avut dreptate să cred că o să iubesc cartea asta. Am mai scris despre Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii — un Împăratul muștelor absolut tulburător și cartea sa de debut (faptul că a scris genul acesta de carte la 23 de ani mi se pare fantastic). Am mai citit și J. Ființa sexuală și 17, două cărțulii care mi-au plăcut, dar care nu se ridică la nivelul sau profunzimea celorlalte două. A personal matter e probabil una din cărțile mele preferate din ce am citit anul acesta.

M-a tulburat cumplit și a ajuns repede în inima mea. Cred că e ușor să spui că anumite lucruri pe care le face Bird în cartea asta sunt complet greșite, absolut odioase. Este de asemenea adevărat că nu poți înțelege cu adevărat lucrurile prin care trece acest personaj. Oe însuși are un fiu (primul său copil, Hikari) născut cu o dizabilitate mentală. Dizabilitatea fiului său este un motiv recurent în literatura sa. Și nu trebuie să te lași păcălit de duritatea și ironia prezente aici (cât și în Stârpiți răul…) Oe nu este un scriitor macabru, ci un scriitor al speranței, chiar dacă uneori pare să relateze lucrurile din cele mai întunecate unghiuri posibile. Într-un fel, doar așa poți ajunge la speranță și poți înțelege cât de greu e să “cucerești” binele câteodată.

O experiență personală e un roman scurt semi-autobiografic despre un bărbat care devine tatăl unui copil cu hernie cerebrală. Bird, căci îl cunoaștem prin porecla pe care o poartă din tinerețe, e un bărbat de 27 de ani care se simte prins în căsnicia lui. Își dorește să evadeze. Visul lui e să ajungă în Africa și să exploreze. Are niște hărți cu străzi din Africa pe care le poartă cu el ca pe niște artefacte. S-ar putea spune că nu era deloc pregătit pentru viața de familie și responsabilitatea pe care o implică. Umblă brambura prin oraș și aflăm că a trecut și printr-o fază extremă de alcoolism, dar și că știe cumva că nu o să ajungă niciodată în Africa și trebuie să se împace cu resentimentul. Se simte prins. Trezit dintr-un vis adânc de zgomotul făcut de telefon, vocea de la celălalt capăt îi spune doar că trebuie să vină repede la spital. Copilul s-a născut anormal.

De aici o să parcurgem o călătorie psihologică dureroasă prin intermediul lui Bird care nu poate accepta copilul “diform” (monstruos, cu două capete, cum este numit adesea). Este măcinat de existența acestui copil anormal și, deși se ferește să o spună exact până spre final, își dorește ca viața acestui copil să se termine cât mai repede. Doctorii așa îi și spuseseră la început — că speranța de viață a acestui copil va fi foarte mică. Însă lucrurile nu se întâmplă așa și Bird trebuie să decidă în continuare pentru fiul său (căruia refuză să îi dea și un nume) dacă să fie operat sau nu — chiar dacă doctorii nu-i pot garanta că după operație va fi un copil cu o viață cât de cât normală, riscul ca acesta să ducă în continuare o viață vegetativă este în egală măsură prezent.

Fără s-o numească exact, vom urmări aici o dilemă morală cumplită — doar că totul se reflectă prin intermediul a ceea ce vom putea lesne numi egoismul lui Bird care nu vrea să crească un copil cu o dizabilitate atât de cumplită. Asta îl face să ia niște decizii absolut monstruoase spre final care mi-au rupt inima în bucăți. Totuși, simt că e necesar să spun că e o carte care la final o să îți ofere speranță în demnitatea umană (și în umanitate, în general). Înțeleg că literatura lui Oe e profund marcată de tematica demnității umane — ceea ce pot vedea lesne cu ajutorul acestei cărți. Te duce în niște zone extrem de inconfortabile — și nu mă îndoiesc că sunt cât se poate de reale. Ajungem în mintea lui Bird și cunoaștem disperarea.

În același timp înțelegem încă din prima clipă că nu îi putem înțelege nici suferința, nici frica/teroarea, nici măcar maniera aceea disperată în care ia decizii. Fuge și nimic nu-l mai atinge. Nici pierderea jobului. Nici posibilitatea de a pleca în Africa. Știe că existența&moartea acestui copil vor atârna pe umerii lui până la adâncul vieții. Este supus unei turmentări psihologice care te face să te simți nu doar inconfortabil, ci aproape rănit. E greu să nu-l judeci. E greu, în aceeași măsură, să îl judeci. Senzația că ai vrea să intri în carte, să-i dai două palme și să-i strigi, ăsta e copilul tău, omule, trezește-te, va fi prezentă pe parcursul a foarte multe pagini. Dar Bird avea nevoie să treacă prin tot acel chin pentru a ajunge la maturitate, aproape ca un bildungsroman (deși artificialitatea acestui termen parcă nu se potrivește cu conținutul).


În orice caz, O experiență personală este într-adevăr o experiență personală pe care simt că o poți înțelege doar parțial — dacă nu ai experimentat nimic din ceea ce va simți Bird. Va fi foarte ușor să-l judeci, să arunci cu pietre, să îți spui că e sub demnitatea umană. Poate că și semi-discursul său de la final nu o să te mulțumească complet pentru că ți-ai dori să invoce motive diferite. În ceea ce mă privește, am suferit mult pentru Bird, de la început până la final, cu toate că de multe ori mi-a fost greu să găsesc empatie pentru el și deciziile sale. Cred că e destul de dificil să-ți imaginezi durerea acestui personaj, chiar și urmărindu-i tulburarea psihologică desfășurată pe atâtea pagini.

E doar un personaj, o să zici, nu e real — cu toate că e foarte util să vorbești despre dificultățile ficționale ale unei entități ficționale. Chiar dacă uneori cărțile nu reflectă neapărat realitatea imediată, simt că romanul lui Oe (nu doar pentru componenta autobiografică) atinge niște realități urâte pe care ne e greu să le admitem. Ne e greu, de asemenea, să admitem că am simțit/gândit și noi lucruri oribile la un moment dat și poate ne temem că acest lucru ne face niște oameni oribil.

Oe ia niște frici naturale într-o situație (atât de) excepțională și le arată în forma lor cea mai crudă. O să-ți zici că diform e Bird, nu copilul lui — care e doar un bebeluș. Poate te va marca lipsa de implicare a lui Bird — pe care eu am văzut-o ca intenționată, alimentându-i frica. Poate că te va înfuria suferința lui Bird. Cu toate astea, simt că e un personaj foarte real cu niște gânduri, sigur, odioase, dar la fel de reale. Parcursul e greu de urmărit. Oe scoate la suprafață niște lucruri despre care, mai degrabă, nu am vorbi. Despre niște lucruri pe care nu vrem să le admitem că ne-ar putea defini (ca specie, să zicem).

Și te va face să te întrebi unde e umanitatea, unde e demnitatea lui Bird? Cred că reușește să ajungă la ceea ce numim demnitate umană tocmai datorită acelor gânduri intrusive oribile, acelor planuri odioase, acelor turmentări, insomnii, excese și dorințe de a evada. Și îmi reamintește bine că oamenii sunt slabi — și nu își doresc întotdeauna să fie cea mai oribilă versiune a lor. Că unii pierd lupta și se afundă astfel și mai tare într-o “lipsă” a demnității umane (acolo unde mizeria propriei conștiințe te afundă în acte mereu și mai degradante). E greu să privești realitatea asta în ochi, dar Oe o face și o facem și noi prin intermediul său. Nu e tocmai ușor — dar crede-mă pe cuvânt că merită din plin această călătorie.

Am văzut că la noi a apărut în traducere la editura RAO. Eu am citit varianta în engleză.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.