Cântecul păsării de plajă, Tudor Ganea — dialog cu Sorin Băiaș

Câteodată nu reușesc să scriu despre anumite cărți care mi-au plăcut foarte tare, așa că mă bucur că pot avea dialoguri despre ele cu oameni la fel de pasionați (de citit, bineînțeles) ca mine. Pe Sorin îl știți deja pentru că am mai vorbit cu el și despre albinele gri de Kurkov și e librar la Timișoara la librăria Cartea de Nisip Librarium. Unde, by the way, în perioada asta (26-28 august) se desfășoară campania împarte carte (vezi aici detalii), așa că dacă vreți să primiți/donați/împărțiți cărți și sunteți la Timișoara, nu ezitați să le faceți o vizită. Între timp, știam că lui Sorin i-a plăcut Cântecul păsării de plajă de Tudor Ganea (apărută la Editura Polirom) și am vrut să aflu mai multe despre ce impresii/sentimente i-a creat. Pe mine m-a răscolit și înfricoșat romanul lui Ganea și rămâne una dintre cărțile excelente devorate anul acesta. V-o recomand și mai jos las dialogul promis.

RB: Cântecul păsării de plajă. Ce spui despre titlul ăsta? Mi s-a părut intrigant înainte să știu despre ce e cartea, acum mi se pare ușor întunecat, chiar puțin tragic. 

SB: Și mie mi s-a părut a fi tot un titlu ce invocă tristețe, sau dacă nu tristețe, ceva ce nu prevede nimic bun în orice caz. Inițial am căutat pasărea asta de plajă în Ainur și încercam să îi compar trăsăturile cu cele ale unui pescăruș lipsit de orice decență, gata să îți fure mâncarea din fața nasului. Ainur însuși fusese „victima” unui pescăruș în copilăria sa, când pasărea zburase nestingherită de pe pervazul său cu tot cu o bucată de brânză. Ei, odată ce m-am apropiat de final, mi-am dat seama că, într-adevăr, pasărea e un personaj din carte dar nu protagonistul nostru, ci altcineva, cu un destin tragic. Cântecul păsării de plajă se aseamănă cu un cântec de lebădă, sau poate mai degrabă cu ultimele triluri ale unui canar în mină, moartea unei busole. 

RB: Mi s-a părut foarte ușor de vizualizat orașul Constanța așa cum e descris de Tudor Ganea. Sunt anumite pasaje foarte grafice, descrieri pe care simt că le poți vedea destul de ușor, dar m-a atras tare iscusința cu care a dat viață acelui peisaj semi-interlop și sărăcăcios. Nu știu cât e realitate și cât ficțiune în acele cadre, dar pot spune că par foarte reale. Cum a fost pentru tine?

SB: Tudor Ganea e arhitect din ce mai rețin eu și cred că asta se vede destul de ușor în proza sa. Dă dovadă de un soi de rigurozitate pe care sincer i-o invidiez. Când vocea se îndepărtează puțin de gândurile și amintirile lui Ainur, se ridică și planează cumva deasupra Constanței și ne descrie cu multă claritate o parte a orașului pe cât de murdară și dărăpănată pe atât de detaliată și fascinantă. 

Mintea lui Ganea pare a fi destul de preocupată de peisajul ăsta constănțean murdar și interlop. Totul e prea intim și personal, prea plauzibil și viu pentru a fi doar o invenție. Sau cel puțin asta cred eu. 

RB: La început am fost tare curioasă să descopăr cine mai e Ainur — cine a mai fost, ce a mai făcut, e un personaj care se construiește treptat și te prinde viața lui imediat. Cu frica lui de ghindă, cu cancerul de prostată care-l transformă într-un fricos, chiar semi-credincios, portretul acelui om care atunci când dă cu adevărat de necaz e gata să creadă orice ca să se poată salva. Pentru tine cum a fost prima întâlnire cu Ainur?

SB: La început, Ainur pare desprins din filmele românești ale anilor 90, cu interlopi și găinari de toate spețele posibile. Are totuși mai puțin umor, sau poate altfel de umor, mai crud și mai sadic. Ceea ce poate îl face mai real pentru cititor, un personaj cu care, de la bun început, te lupți să empatizezi. Eu căutam o fărâmă de cauzalitate, care până la urmă poate poza și în justificare pentru ce a ajuns Ainur cum îl vedem în prezent: un interlop gras și decăzut bântuit de spectrul cancerului. Și romanul mi-a dat ce căutam, m-a purtat prin copilăria lui grea și marcată de moartea mamei la nașterea sa, de tatăl incapabil să-l ierte, de sărăcie și alienare. 

RB: Prin contrast, pe Ainur din final pot spune că l-am urât destul de mult și nu am mai simțit la fel de multă empatie și înțelegere pentru frica lui de cancer de prostată sau pentru singurătatea lui. Pentru tine a existat vreo diferență în ceea ce privește întâlnirea versus despărțirea de acest personaj?

SB: Sigur. Ainur din primele pagini e doar un contur, puțin clișeu. Știm că dă cu pumnul, știm că face parte dintr-o rețea de proxenetism dar îl găsim uman, preocupat de sănătate, de plecarea nevestei, de vizite la doctori. 

Ainur din ultimele pagini ne-a împărtășit deja cele mai urâte secrete din trecutul său, ne-a dat brânci pe o scară a lui Iacob ce urca din oroare în oroare, culminând cu finalul cărții. Mi-a lăsat impresia unui efect de ”uncanny valley”. Aveam în față un om dar trăsăturile îi sunt schimonosite și știm că ceva nu e în regulă, că dedesubt, undeva, zace un monstru. 

RB: Creează Tudor Ganea, treptat și maiestuos, aș zice, un univers foarte murdar, scârbos de multe ori, grafic și acolo unde poate nu ne-ar plăcea neapărat să fie — cu atât mai credibil și uneori înfricoșător. Uneori o carte bună o recunoști poate doar după senzația de disconfort pe care ți-o creează. M-a fascinat murdăria pe care a reușit Ganea s-o schițeze treptat prin descrierea vieții și locurilor, dar și prin personajele pe care ba le aruncă brusc în poveste, ba le conturează cu răbdare (cum poate e cazul lui Ainur). Cum ți s-a părut acest “univers”? 

SB: E un univers extrem de bine gândit și clădit. Ceea ce îmi întărește convingerea că Ganea l-a văzut, cel puțin în parte, pe viu. 

Și e cum zici, înfricoșător. Îmi dădea senzația că acolo aș fi indiscutabil o victimă, într-o formă sau alta. Ceva care fascinează cititorul dar în mod clar nu insulfă dorința de a te pune în locul vreunui protagonist. Și Ganea excelează în a ne arăta jegul. Zăbovește în paragraf și caută detaliul și ne duce acolo, vrem nu vrem, în condiții insalubre, printre oameni în diferite grade de decădere. Închizi cartea și nu ai cum să nu te simți murdar. Un martor împroșcat cu mizerie. 

RB: Crezi că parte din cruzimea unor personaje din cartea asta se datorează sărăciei? Sau poate am putea vorbi de un mix între sărăcie și dorința de putere și mai știu eu ce altceva? Șoricarii care sunt, de fapt, în josul piramidei și sunt poate portretul sărăciei, nu par să prezinte aceeași cruzime ca Ainur și gașca lui. Poate că e aici și puterea ignoranței sau poate dorința de ascensiune și putere care-i cucerește clar pe Ainur și ceilalți. 

SB: Sute de mii de sociologi și psihologi își pun probabil aceeași întrebare. Personal, cred că sărăcia clar nu ajută. Deci poate fi una dintre cauze. În cazul lui Ainur putem discuta și despre lipsa unei influențe materne, despre lipsa de afecțiune în general din partea unui tată taciturn care îl crește dintr-un simț al datoriei și despre mutarea survenită în copilărie. 

Apoi avem constituția de rugbyist și pumnul de boxer pe care Ainur le moștenește foarte repede și conștientizarea propriei forțe. E rănit și deci rănește la rândul său. 

În rest, anii 90, în care se formează protagoniștii noștri, au fost ani duri pentru mai toată lumea, ani de haos și de supraviețuire. Și cred că erau ani în care era mult mai ușor să treci de cealaltă parte a baricadei, neștiind mai bine.

RB: Cu cât înaintezi mai tare în lectură, cu atât devine mai întunecată, mai murdară și mai crudă — ceea ce, presupun, demonstrează asumpția că o carte devine și mai bună spre final. M-a cutremurat o anumită întâmplare violentă din cartea asta — care probabil a fost necesară, dar care destramă orice urmă de decență sau umanitate din personaje. 

SB: Aici bănuiesc că te referi ori la final ori la săraca Lesi. Deși cartea e plină de întâmplări crude și cutremurătoare. Dacă stau să mă gândesc mai bine, atât Lesi cât și – cea pe care o consider eu – pasărea de plajă au câteva lucruri în comun. Reprezintă șanse de păstrare a umanității, sau, în fine, a unei părți din cea pierdută deja. Șanse pe care Ainur și ai lui le ratează cu brio. 

RB: Eu nu l-am mai citit până acum pe Tudor Ganea. Am încercat “Cazemata” în urmă cu ceva mult timp și nu m-a prins, dar încă o am în bibliotecă și după Cântecul păsării de plajă, mă gândesc s-o mai încerc o dată. Care e experiența ta cu celelalte cărți ale sale? Ți se pare ăsta cel mai bun roman al său, așa cum spune Marius Chivu pe coperta 4? 

SB: Am incercat și eu „Cazemata” dar chiar imediat după ce am terminat pentru prima oară „Cântecul păsării de plajă”. Un moment inoportun pentru că mi se întrezărea aceeași lume crudă și am decis să o las pe altă dată. Ganea are deja multe romane la activ pe care eu încă nu le-am citit. Lectura asta m-a avertizat cumva că trebuie să mă țin bine, să fiu pregătit psihic pentru povești de o intensitate rară. 

I-am mai citit o proză scurtă din „Antologia Kiwi” care mi-a plăcut foarte mult. Și am observat că lui Ganea îi place să rămână aproape de locul de baștină. ”Write what you know’. 

RB: Crezi că spațiul acesta interlop constănțean din anii ‘90 cu durul-legendă Ainur vor rămâne ca tipologii sau portrete în literatura noastră? Cred că ar avea mare succes dacă s-ar traduce (de exemplu, în italiană). Mă gândeam, când am citit Shuggie Bain, că personajul Agnes Bain poate lesne să intre în literatură pentru o anumită tipologie de personaj feminin alcoolic — în plus, și Shuggie Bain e extrem de grafică și crudă, pe lângă faptul că e superbă. Și cartea lui Ganea e forță, cum s-ar zice, și îmi pare că are un potențial similar.

 SB: E „forță” într-adevăr. E asemenea personajului principal: puternic, violent, fără menajamente și mănuși. 

Nu știu dacă vor rămâne ca tipologii și portrete dar ar trebui. Pentru mine e un roman fără cusur care merită o expunere cât mai mare și o înțelegere a subiectului pe îndelete.

RB: Spune-ne ceva ce ți-a plăcut mult și ceva ce nu ți-a plăcut deloc în cartea asta. I’ll go first. Am adorat descrierile atât de grafice și modul atât de natural și iscusit în care a creat lumea falezei nordice, cumva totul foarte pitoresc și uneori grotesc. Am urât violența de la final, pe care o înțeleg, desigur, ca necesară pentru poveste, dar mi-am dorit mult să nu se fi întâmplat. Foarte animalic — that was probably the point, dar asta e. 

SB: Mi-e greu să caut ceva ce nu mi-a plăcut. La a doua citire – necesară de altfel pentru discuția asta – mi s-a părut chiar mai bun decât prima oară. E un roman matur și meșteșugit. Și asta se vede în proza lui Ganea. O afinitate pentru meșteșug, pentru lucrul bine făcut, cu atenție la detaliu într-o proză disciplinată fără să plictisească, fără să epateze. Necitindu-i celelalte cărți, nu pot să îmi dau cu părerea asupra celorlalte. Dar pot spune că e printre cele mai reușite din literatura noastră contemporană.

Dacă ar fi să aleg o scenă preferată, aș merge pe cea din ultimele pagini, când Ecosal o găsește pe Onuța și cu baia în mare. E unul din putinele cazuri în care Ganea alege să omită lucruri și să ne lase pe noi să ne îngrozim singuri. 

RB:  Recomandă-ne ceva ce să citim după cartea asta. I’ll go first, Șapte lecții și jumătate despre creier de Lisa Feldman Barrett — merge niște nonficțiune după intensitatea din Cântecul păsării de plajă. În plus, cu ocazia asta, aflând mai multe despre creier și cum funcționează în raport cu mediul, putem să înțelegem că niște educație și lipsa sărăciei ar fi putut schimba mult anumite concluzii/consecințe din cartea asta. 

SB: După romanul ăsta, e nevoie de o schimbare rapidă de macaz, pentru sănătatea noastră mintală. 

Am terminat recent romanul de debut al Irinei Anghel, „Banchetul cerșetorilor”, și m-a surprins plăcut. E efervescent, jucăuș și amuzant și, cel mai important, personajele ei nu pocnesc pe nimeni. 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.