Lena Chilari: “Poezia mi-a salvat viața.”

În episodul 15 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu poeta Lena Chilari Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Cu Lena Chilari am vorbit despre volumul său de debut: O cană de noviciok la bătrânețe apărut la Editura TracusArte în 2020— discuția noastră s-a dus chiar mai departe de atât. Am vorbit despre cum poezia i-a salvat viața, cum relația cu familia sa și toate rănile sale au ajutat-o să clădească această carte — dar și cum evadează în poezie și o transformă într-o extensie a existenței sale. Ne-a povestit câteva lucruri inedite, dar și cât de prețios este poetry performance-ul pentru ea. Am discutat mult și variat și despre poezie și despre viață, deschizându-ne amândouă involuntar pe teme apropiate nouă. Episodul acesta a fost o întâlnire pe care mi-o doream de mult și s-a prefăcut lesne într-un dialog personal și cald pentru care sunt tare recunoscătoare. Nu vă ascund că am iubit să vorbesc cu Lena pe care o admir şi susţin în întregime. Cartea o puteţi lua de aici.

*Sunetul nu este perfect în episodul acesta. Este un prilej și pentru mine să încerc să ies din zona de confort și să învăț să lucrez într-un program mai complex. Alături de discuția noastră superbă se află și un bâzâit natural de care nu am reușit să scap. Vă mulțumesc pentru răbdare!

*în acest episod se vorbeşte şi despre sinucidere şi familie disfuncţională, însă este un episod optimist cu un vibe tare blând şi vindecător.

*episodul ăsta merge mână în mână cu podcastul de la Biblioteca lui Gelu unde Lena a fost grozavă. De asemenea, o puteți găsi pe canalul ei de Youtube unde face videopoetry.

Ne puteți asculta și pe SpotifyApple PodcastsGoogle Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută și mulțumim!

Câteva lucruri pe care ni le spune Lena în acest episod:

Scriitura trebuie să spună tot ce nu pot să spun vocal în viaţa de zi cu zi (…) Dar performanţa îi ultima formă de refulare, ultima etapă a scriiturii mele. Îmi oferă spaţiul necesar al emoţiilor, al ţipetelor mele, a orice îmi vine în momentul ala să fac.

Ca moldovean în Republica Moldova te naşti foarte incert faţă de tot ce se întâmplă anume faţă de situaţia politică, socio-politică. (…) Eu mereu am fost un copil foarte confuz – ce se întâmplă cu mine, cine-s eu, e normal ce simt, e normal ce mi se întâmplă acasă, nu-i normal, cu cine să discut…

E grea identitatea asta. E greu s-o porţi. E greu să ştii cine eşti. Dar e foarte eliberator în acelaşi timp.

Poezia mi-a salvat viaţa. (…) Simţeam că nu e nimic care să mă ţină în viaţă. (…) Am ajuns la capătul puterilor mele. (despre cum publicarea manuscrisului său de poezie a ajutat-o să depășească decizia de a-şi lua viaţa).

De asta spun că efectiv în momentul în care simţeam ca nu mai are rost să trăiesc şi eram aproape de verva sinuciderii, a venit poezia şi aşa a schimbat lucrurile pentru mine.

(Poezia) e singurul mod în care am putut să evadez din toate aceste situaţii, din toate aceste amintiri absolut oribile.

Cred că a fost mereu clar că noviciok-ul e despre traumele mele şi e despre familia mea, în primul rând.

Momentele astea ori te distrug complet, ori te fac în aşa fel încât să ieşi la suprafaţă.

Fiecare poet şi poetă aduce plusul lui indiferent de cum e forma pe care o alege şi aia e specificul lui şi e important să apreciem poeţi şi poete pentru poezia pe care o scriu.

E şi obositor să fii mereu sincer.

Eu poemele mele mi le văd foarte vizuale. Lucrez foarte mult cu vizualul meu propriu.

Am format o cultură a criticii neconstructive – numai aşa gratuit spunem nişte chestii (…) ah s-a mai scris o carte despre asta, fără să-ţi dai seama că omul care s-a simţit destul de confortabil să îţi spună chestia asta (…) o să se retragă în carapacea sa şi o să se gândească, ok, atunci nu mai are rost să scriu. (…) E foarte important să încurajăm oamenii. E foarte important să-i lăsăm să ne spună visele lor.

Replici usturătoare. Replici aruncate aşa ca să distrugă omul – ca şi cum l-ai distruge într-un joc video. Dar nu e un joc video. E o realitate în care omul ăla e adevărat, în carne şi oase şi are sentimente şi are gânduri.

Momentul ăla (de performance) e singurul moment absolut din viaţa mea. Nu m-am simţit nicăieri cum mă simt pe scenă în faţa publicului. Nu pot să descriu în cuvinte cât de absolută e senzaţia aia. (…) Când îs pe scenă, nimic nu se compară cu ce am trăit eu până acum. E singurul moment din viaţa mea când nu chestionez sub nicio formă existenţa mea.

Sunt ca o urnă care adună tot felul de chestii. (…) Adun în mine şi există un moment, adică eu tot las, tot trăiesc viaţa asta… (…) şi în momentul în care m-o pălit, păi m-o pălit. M-am aşezat şi am scris şi nu mai contează nimic. Pot să nu mănânc, pot să nu dorm. Dacă momentul e ăla de scris, ăla îi.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.