În februarie v-am povestit ce am citit, chiar dacă m-am urnit cu greu. În martie nu mă întrebați ce am mai făcut în afară de a citi cărți pentru că s-ar putea să vă răspund și o să mă minunez și eu cât de hiperactivă am fost. Cu toate astea, sunt dezamăgită pentru că nu am reușit să scriu mai deloc și lucrez la acest mic blocaj. Zilele trecute m-a întrebat cineva pe instagram cum de sunt mereu atât de pozitivă și deja îmi imaginez cum ar râde soțul meu dacă ar auzi asta, cunoscându-mi bine pesimismul și negativitatea.
Sunt veselă și știu să mă bucur de un miliard de lucruri, dar am o viață interioară destul de întunecată și cu ocazia asta mi-am amintit din nou de disonanța interior-exterior, intro-extro și chiar online-real life. Avem tendința să ne narăm într-un anumit fel pe social media, nu pentru că am spune o minciună (deși în unele cazuri se întâmplă și asta), ci pentru că oricum nu suntem capabili să ne arătăm toate fețele în online. Chiar dacă am avea intenția, ceea ce cred că rar e cazul. Nu vorbesc aici de situațiile în care anumite persoane intenționează să își creeze o anumită personalitate pe internet, ci de situațiile în care încerci să fii așa cum ești tu — dar și aici se exercită un anumit control. Mi se pare cel mai ușor să fii răutăcios și negativ, mai ales pe internet unde responsabilitatea pare că dispare cât ai clipi din ochi (deși nu ar trebui să fie așa). Intenția mea, de regulă, e să încerc să ajung la ceilalți printr-un discurs sincer, vorbesc în general despre cărți (care-mi fac bine și despre care ador să vorbesc). Așa că poate par pozitivă tot timpul, dar oamenii nu sunt așa, unidirecționali, nu sunt neapărat o persoană optimistă, nu sunt mai pozitivă sau mai bună decât alții, dar pot să fiu veselă, sunt impulsivă și pragmatică, nu mi-e frică să fiu tristă, din astea. Oamenii sunt imperfecți și-mi place mult să ne reamintim de asta de câte ori avem ocazia.
Luna asta a fost marcată și de prima dată când am uitat să vă citesc într-o sâmbătă. Am fost atât de muncită pe plantația Superblondei încât mi-am amintit tocmai seara că e sâmbătă, iar când am pus-o la culcare am adormit și eu cu ea, degeaba m-am trezit pe la 2 dimineața cu gândul, vai, n-am citit. Dar, din fericire, avem suficient material în spate așa încât oricine-oricând poate asculta (mai ales că le încarc pe canalul meu de Youtube pentru posteritate, subscribe fără griji). Cu ocazia discuției mele cu poeta Diana Geacăr despre imaginație și controlul pe care-l exercităm în scris (care-i place și care-mi place și mie mult, ascultă și tu episodul: Dacă aș fi fost un extraterestru, aș fi scris despre viața unui extraterestru), m-am gândit mai intens la plăcerea pe care am simțit-o de-a lungul timpului scriind și inventând diverse povești și personaje, cu toate că în ultima vreme nu am avut energia mentală necesară să merg acolo. Mi-am dat seama și că am nevoie de un plan mai bun prin care să îmi organizez timpul, dar să nu așteptați prea multe tips and tricks din partea mea pentru că sunt un monument de haos și dezorganizare. Cu toate astea, iată că mă descurc cu lecturile și am trecut și prin ficțiune, nonficțiune, amestecuri, jucării, poezii și alte cele.
Ce lipsește de aici e grămada de cărți pe care am citit-o cu fiica mea, unde piesa de rezistență a fost Franklin merge la spital (doamne feri) și Dragonul Bubu (de Lisa Sheeman cu niște ilustrații pe care le îndrăgesc mult, așa mi-ar plăcea și mie să desenez, dacă aș putea, apărută la Editura Paralela 45. E vorba despre un dragonaș verde pe nume Bubu care vrea să-și facă prieteni, dar e mare și fioros și strănută foc când îl gâdilă năsucul, așa că vă dați seama ce complicățenie, noroc că e meșter bun și ingenios și găsește el o soluție la astă problemă…) Încă de când am văzut cartea, mi-am dat seama c-o să-i placă Marei căreia îi plac mult dragonii și orice animăluțe simpatice, mai ales dacă sunt drăgălașe-haioase și albastre sau verzi, dacă mai avea și cifra 3 scrisă undeva pe coadă, ar fi fost practic perfect. Ea e răcită bine de câteva zile și cărțile noi sunt un prilej bun să mai uite de tonele de muci de care se scapă greu. Fie vorba între noi, cred că ajută și biscuiții cu cremă de ciocolată mâncați în aer liber…
V-aș spune și că ce-mi place cel mai mult când vine căldura nu e doar faptul că pot în sfârșit să port haine subțiri (sau mai subțiri și mai puține pentru că sunt cea mai mare friguroasă pe care o cunosc), dar și faptul că pot să citesc în aer liber. Cu toate că nu-s eu cea mai optimistă persoană pe care o cunosc, când vine vorba despre citit, sunt grozav de optimistă, îmi iau o carte cu mine aproape mereu, chiar și atunci când sunt destul de sigură că nu voi avea timp să citesc. De exemplu, atunci când merg cu fiica mea la plimbare/joacă pe afară și, de cele mai multe ori, trebuie s-o supraveghez și chiar să mă joc cu ea. Așa că n-am cum să citesc. Dar câteodată se mai ivește ocazia, sunt mai mulți copii sau se joacă într-un loc mai safe și mai fur și eu câte-o pagină. Sunt o mare supraviețuitoare când vine vorba de citit, trișez fără nerușinare. Tu ce skill-uri de supraviețuire ai?
Despre imperfecțiune mi-am reamintit și eu bine citind Nu te găsesc pe nicăieri a Laurei Ionescu (despre care deja v-am scris, a apărut la ed. Publica în colecția Narator). Laura a scris atât de sincer și bine despre relația cu mama ei și mi-a plăcut în special această acceptare a faptului că oamenii nu sunt aceste ființe perfecte și indestructibile și că nu vorbești în detrimentul lor atunci când le ai în vedere și defectele, minusurile, neajunsurile. Imperfecțiunea mamelor noastre, de exemplu, nu e un obstacol în a le iubi sau a ni le reaminti cu cea mai mare afecțiune. Îmi vine să recomand cartea Laurei oricui, dar nu pot să vă ascund că am plâns cu muci trei zile și e suficient să mă gândesc puțin mai mult la ea că parcă iar mi se activează canalele lacrimale.
Dacă tot suntem la capitolul nonficțiune, dar cu ficțiune, luna asta am mai ajuns și la o biografie romanțată – de data asta, despre Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos.. Mi-a plăcut imens și posibil să se lupte pentru locul 1 cu cartea scrisă de Lavinia Bălulescu despre Steinhardt (desigur, ne amuzăm și noi, e loc pentru amândouă în sufletul meu). Nu am mai citit-o pe Simona Antonescu până acum și cu siguranță am devenit curioasă s-o descopăr, dar mai ales m-am îndrăgostit de Maria Tănase pe care o narează aceasta, sunt absolut încântată de colecția asta de la Polirom și probabil nu voi avea pace până nu voi pune mâna pe toate titlurile din colecție. 💁♀️ Am început deja o ciornă despre cartea asta așa că zic să așteptăm (ne)răbdători s-o termin.
La capitolul roman am avut alte bucurii imense. De luna trecută citeam deja Între două fronturi de Oana David (despre care v-am scris deja, a apărut la ed Hyperliteratura și acum se pregătește pentru ediția a II-a) și a fost o mare bucurie să citesc cartea asta (pentru cum e scrisă) și o mare tristețe (pentru actualitatea ei mult prea regretabilă), cu toate că e o carte mare (600 de pagini), o recomand cu ochii închiși. Ar fi total dacă s-ar ecraniza, ar merge superb o mini-serie despre povestea pe care ne-o oferă Oana David. Și cred că ar avea un mare succes, are intrigă, e picantă, interesantă, nelipsită de mister și tragism deopotrivă. E fix ce trebuie, vă rog faceți un film! *intense puppy eyes*
Pusesem ochii de ceva timp și pe Intimacies/ Intimități de Katie Kitamura pe care am ascultat-o într-un interviu vorbind despre cartea asta și mi-a atras tare atenția (la noi a apărut la editura Trei în traducerea Laurei Karsch) Lectura mea pe kindle s-a dovedit minunată, avem de-a face cu o persoană de origine chineză care e interpret și ajunge să lucreze la Curtea Internațională de Justiție de la Haga (cei care și cer Rusiei să “suspende” invadarea Ucrainei, acolo se judecă crimele împotriva umanității, ca genocidul și doar prezența acestui detaliu e înfiorătoare, dar Katie Kitamura o să aibă grijă să manevreze lucrurile elegant). E o carte foarte interesantă și introspectivă, despre natura binelui, despre moralitate și diferența dintre forța legală și cea morală, despre cum s-ar putea foarte bine ca un caz să fie terminat într-o notă pozitivă pentru acuzat, cu toate că moral vorbind toate situația urlă de nedreptate. Protagonista a avut o copilărie pe fugă, mutându-se mereu dintr-un loc în altul, fiindu-i greu să numească un anumit loc ca fiind acasă, iar relația ei destul de neclară cu Adriaan, un bărbat încă nedivorțat a cărei soție a plecat de acasă, nu face decât să îi umple zilele de neliniște, devenind un alt prilej de interesantă introspecție. Ai ocazia să citești și despre munca de interpret și să întâlnești chiar și această idee conform căreia, atunci când interpretezi/traduci pe loc, adesea nu mai poți distinge conținutul și te concentrezi doar pe formă. E tare bună cartea lui Katie Kitamura și cred că aș vrea s-o mai citesc pe autoare, m-a fascinat cum a reușit să manevreze banalitatea existenței protagonistei și să se joace cu toate posibilele intimități, unele prea devreme ca să poată rezista relației, altele involuntare sau chiar nedorite.
Las la urmă mini-romanul lui Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi care mi-a plăcut imens. Pe Bogdan l-am mai citit în urmă cu câțiva ani cu volumul de proză scurtă Ai uitat să râzi. De data asta a scris o carte scurtă, dar foarte intensă despre un personaj epileptic. Scenele din roman sunt construite aproape ca niște proze scurte și asta mi s-a părut fascinant, dar și faptul că personajele secundare, chiar episodice tind să prindă o viață destul de puternică și să aducă un plus inedit narațiunii — și protagonistului epileptic. Tare bună cartea lui Bogdan și sper să revin asupra ei, a apărut la editura Nemira în colecția n’autor coordonată de Eli Bădică.
Desigur, nu putea să treacă luna fără să citesc și eu niște proză scurtă. Am terminat colecția Cartea Orașelor coordonată de Andreea Răsuceanu și apărută la editura Humanitas. Povestirea mea preferată e cea scrisă de Corina Sabău (cu toate că, mi se pare mie, avem de-a face cu un text-pamflet despre un scriitor mediocru care, desigur, se vede mult mai mare și special și e desigur onorat să fie declarat cetățean de onoare la Câmpulung Muscel).
Piesa de rezistență e totuși “Când moare inamicul ce mai bun (povestiri)” de Leonida Neamțu, un autor pe care tocmai acum l-am descoperit și eu, cu ocazia re-editării lui la editura Publisol. Citindu-i prozele scurte (care unele dintre ele se conectează — prin personaje dacă nu prin altceva) mi-am reamintit și de Sorin Stoica. Leonida Neamțu scrie cu o anumită oralitate, ne joacă și el feste narative și are un umor special, sunt tare curioasă să-l mai citesc (ceea ce e minunat că mă așteaptă mai multe titluri în bibliotecă). Coperta minunată (de Silvia Olteanu) și vedeți și voi bine în tiktok-ul de mai jos (toate celelalte coperți sunt la fel de fresh și vii):
A fost o lună intensă și pentru poezie. Am scris despre tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin, ultimul volum de poezie semnat de Gelu Diaconu (apărut la Casa de Pariuri Literare) care e melancolic&sensibil și ne ajută să călătorim printr-un București intim, prăfos, dar primitor, un acasă imperfect și cald. Mi-a plăcut mult asocierea cu fotografiile făcute de Ciprian Măceșaru, așa cum și în Insectele imperiului de Alexandru Ovidiu Vintilă avem versuri asociate cu fotografii, de data asta de Mihai Burlacu (a apărut la ed Charmides).
Pusesem ochii de ceva timp (de când am auzit-o citind la Blecher, mai exact) pe Singurătatea nu ne face mai buni de Elena Bălășanu (ed Aius) — scrie o poezie directă, simplă, nepretențioasă și care ne transportă ușor de la cratiță la sensibilitățile noastre obișnuite.
Debutul lui Vlad Beu la editura Tracus Arte, mamifere subatomice, a fost un alt prilej de a călători din București, de data asta tare diferit de călătoria din cartea lui Gelu Diaconu. Vlad are tehnică și o atenție specială pentru transformarea propriei interiorități în lucruri concrete pe care să nu le piardă, mi-au plăcut mult unele explozii de la finalul versurilor și aceste imagini puternice create cu ajutorul unor formulări ingenioase (ca mamifere subatomice : ) sau văd partea neîncepută a realității). Volumul lui Vlad Beu a fost unul dintre cele remarcate la concursul de debut de anul trecut de la Casa de Editură Max Blecher și pe bună dreptate —puteți citi un interviu cu autorul la dlite: Mi-ar plăcea să existe sensuri unice în destinul nostru și asculta un poem pe care-l citesc într-o sâmbătă.
Cronica Akasha a Ștefaniei Mihalache a fost nominalizată la premiile oferite de Radio România Cultural și este una dintre cele mai frumoase cărți de poezie citite în ultima vreme, și la nivel de sensibilitate, și la nivel de tehnică — am scris despre ea mai multe într-o cronică pentru citeștemă.ro: A fost odată o fiică și a fost odată un tată, dar am și citit din ea două poeme.
Cât despre Republica surdă a lui Ilya Kaminsky (tradusă de Gabriel Daliș și apărută la Casa de Editură Max Blecher) o să las videopoemul de mai jos să vorbească despre ea:
M-am mai apucat și de Anotimul țânțarilor de Cristi Vicol (proză scurtă), o carte pe care am rătăcit-o prin casă și de abia azi am găsit-o (și dacă ești aici pentru prima oară, da, vorbesc serios, sunt atât de dezordonată încât uneori mai rătăcesc lucruri prin casă) și de noua carte de poezie a Gabrielei Feceoru, Aștept primăvara și vine — Dragoș (ambele la Casa de Pariuri Literare) pe care încă nu am avut timp și disponibilitate s-o citesc corespunzător, așa că după câteva poeme am lăsat-o să se mai odihnească puțin, presimt că o să-mi placă. : ) Desigur, mai am pe noptieră și De ce scriem de Philip Roth, colecția de eseuri și diverse interviuri, scrieri apărută la editura Polirom (trad. și îngrijit de Radu Pavel Gheo). Nu știu când o termin pentru că nu citesc din ea foarte des, dar o să ne dăm timp —la început am fost sceptică, dar acum îmi place, cu toate că sunt și lucruri aici care mă interesează mai puțin, e fascinant să-l descopăr pe Roth așa și să descopăr ce a stat în spatele unor cărți/idei de-ale sale. Sper să revin asupra ei atunci când o termin.
În aprilie nu știu încă ce voi citi, dar după un martie atât de intens, aș putea la fel de bine să mai iau și o pauză. Luna voastră cum a arătat?
Curios cum a arătat luna martie în lecturi în 2021? Ia vezi 🙂
Luna asta am ieșit puțin din culcuș și am ajuns și la CDPL Fest unde s-a citit poezie. L-am auzit pe Mihai Ivașcu citind din antologia La întretăierea drumurilor comerciale, o colecție de poeme alese de Claudiu Komartin (cu o prefață de Teona Farmatu pe care o puteți auzi vorbind despre antologia asta într-un interviu la Timpul Prezent cu Adela Greceanu). Încă nu am citit integral cartea, dar deja știu că e superbă. Am citit și eu din Nimic nu e în neregulă cu mine și vă las mai jos o filmare făcută de Emilia Toma (căreia-i mulțumesc și care m-a și păcălit să fac poză de grup cu cartea mea, n-am fost awkward deloc, după cum se vede, ascunzând repede cartea la spate și mi-am dat seama că e un pic ridicol, în fond, ce așa mare lucru să faci poză cu cartea, nu e laudă, e doar spectacol *inserts nervous laugh*)
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.