Între două fronturi, Oana David

M-am apucat de citit cartea Oanei David înainte de 24 februarie când a izbucnit războiul în Ucraina — nu am știut că voi citi, într-un fel, o carte actuală și că o să resimt anumite pasaje mult mai intens decât, poate, aș fi făcut-o altfel. Cu toate astea, mă bucur că m-am apucat de citit și nu am mai amânat-o — pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult. Am citit câteva impresii pe Goodreads care o cataloghează drept o carte comercială și, deși înțeleg asta, nu aș fi atât de rapidă la a susține același lucru. Da, e catchy și e plină de anumite detalii picante și unele frivole (absolut delicioase, de altfel), dar este o carte scrisă extrem de bine din care eu am rămas cu o grămadă de lucruri.

Avem de-a face cu perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Lulli, o româncă frumoasă, inteligentă și cu o sinceritate cel puțin deranjantă în epocă se îndrăgostește de un neamț, viitor ofițer de aviație în armata lui Hitler, ceea ce nu ne spune poate nimic pentru început, dar Heinrich este și nepotul lui Lulli prin aliație, dat fiind că e fiul fratelui soțului ei, un anume domn care lucrează în diplomație și pe care-l cheamă aproape fatidic “Barbu” (cât se poate de dezagreabil). Iubirea lor este una pătimașă, amândoi sunt căpoși și unidirecționali și sunt simpatici de urmărit, dar adevărata scenă care te acaparează e cea a realității istorice. Deși ai impresia la începutul lecturii că vei avea parte de multe frivolități, o să afli treptat că e doar un truc al autoarei care te păcălește (voit, nevoit, mai puțin important). O să te prindă în mrejele ei și când o să vrei să ieși, n-o să mai poți pentru că o să fii băgat prea adânc — nu c-ai vrea să ieși. Scenele cu bombardamente, cruzimea unor soldați, câteva scene destul de grafice, oribile, îți oferă o senzație atât de reală asupra războiului. Ai impresia că Oana David a văzut ceva cu ochii ei și nu că s-a documentat excelent înainte să scrie cartea asta. Desigur, nu sunt expertă în domeniu, dar pe mine m-au cucerit și convins descrierile locurilor, țoalelor, automobilelor, clădirilor, personajelor — am simțit că eram acolo și am reușit să vizualizez totul foarte bine. Și m-a atras, neîndoilenic, și faptul că nu scrie nimic pentru a șoca, personajul nostru narator, Lulli, ne ghidează prin viața și amintirile ei și adesea avem de-a face cu serate plicticoase, gânduri despre iubitul ei, ca mai apoi să ne întâlnim cu senzaționala Miți care la suprafață pare a fi predecesoarea pițipoancei clasice, dar sub acoperire e o minte diabolică, lucidă și absolut savuroasă; într-o zi cea mai mare dramă e că-l vede pe Heinrich cu altă femeie și în alta se ascunde într-un buncăr când e bombardat Bucureștiul, doar după ce a privit un băiețaș de la ziare fugind pe stradă cu banii extra pe care i-a plătit pentru un ziar Times.

E o carte mare, în 600 de pagini ai timp să te desfășori o grămadă. Dar nu am simțit-o așa, nu mi-a fost teamă s-o parcurg pentru că m-a prins și m-a cucerit, iar atunci când mai aveam 100 de pagini mi-a părut rău că nu era mai lungă. Îmi plac și cărțile scurte și cărțile lungi, dar cele din urmă cu condiția să fie atât de bine scrise încât să simt că investesc timp mai mult decât pierd, ceea ce în cazul acestei cărți s-a întâmplat cu prisosință. Mi-au plăcut tare toate descrierile minuțioase și acele multe detalii care mi se pare că întregesc mai bine atmosfera anilor ‘40. M-a surprins adesea cu anumite detalii la care nu m-aș fi gândit — despre cum erau, de exemplu, îmbrăcați bărbații în Berlin post-război, despre cum arăta Berlinul înainte și după/în perioada lui Hitler, cum își purtau anumite personaje hainele în funcție de naționalitate sau descrierile grafice ale soldaților ruși care au venit să ‘elibereze’ țara. Am simțit citind că altfel ar fi interesat un licean de istoria românilor dac-ar citi romane de genul ăsta — dar presupun că e mult prea lungă pentru a avea vreo șansă să intre în programa școlară. O să ne prefacem că asta ar fi cea mai mare problemă și nu că 1, nu prea există femei în programa școalară și 2, autorii contemporani sunt absolut ignorați — pe nedrept, absolut neverosimil și total împotriva elevilor/studenților.

Citind, m-am gândit de multe ori că s-ar putea face nu doar un film, ci chiar o mini-serie pornind de la poveste — și ar putea ieși foarte bine. Există material o grămadă.

În afară de cele două lucruri esențiale, anume că mi se pare foarte bine scrisă (& asta-mi place) și că e bine documentată (deci credibilă, interesantă, chiar informativă), mai sunt câteva lucruri pe care le-am iubit la cartea asta:

• Detalii minuțioase. Pentru că de mult nu mai citisem o carte care să mă captiveze din punctul ăsta de vedere. Îmi dau seama că, în funcție de cum privești lucrurile, ar putea fi un dezavantaj, pentru mine a fost un plus.
• Personajele. Sunt interesante, sunt imperfecte, sunt enervante, sunt puse în situații neplăcute, dar rar atât de deranjante încât să fie prea mult sau să nu suporți narațiunea. Mi-a plăcut atenția pentru femei — cu toate prejudecățile aferente, care se aplică irevocabil și bărbaților și persoanelor în general doar pentru că o anumită #naționalitate. Ceea ce iară mi s-a părut foarte credibil în narațiune. Și, de asemenea, simt că pe unele dintre ele le-am cunoscut foarte bine — de asta iubesc detaliile.
• Franțuzismele și Elvira. Dar și Miți care a fost delicioasă.
• Descrierile abundente ale unor personaje pe care Lulli le găsea dezagreabile.
• Umorul. Am și râs, m-am și bucurat, sunt glume de limbaj, de personaj, de situație, de tot felul, unele mai bune, altele mai clișeice, dar simt că toate au mers bine.
• Micile și marile picanterii; trece ușor de la banal la senzațional.
• SPOILER ALERT. Simt nevoia să-i mulțumesc autoarei că în ciuda auspiciilor narative favorabile, nu a lăsat un viol să se întâmple. Așa m-am bucurat că mi-a venit să plâng. Mulțumesc pentru asta, scena cu rusul violator aruncat în Dâmbovița a fost terapeutică.

FUN FACT: De două ori am trișat și am dat vreo 2-3 pagini să văd ce se întâmplă cu un anumit personaj că nu suportam tensiunea, după ce am aflat m-am întors la narațiune și am citit responsabil parcursul. Pentru că e mai important pentru mine cum se întâmplă decât destinația finală. Și, da, I do not bode well with tension. Nu a fost așa fun, dar a fost fact. <3

Simt că această carte poate fi pentru tine dacă:

• îți place o carte scrisă foarte bine :);
• Îți plac descrierile și detaliile minuțioase: clădiri, străzi, personaje, senzații, dar și detalii simple care se unesc treptat și întregesc povestea;
• îți plac situațiile picante, un oarecare mister și o doză decentă de suspans;
• Îți plac poveștile de dragoste, dar fără ca narațiunea să vorbească/să se învârtă doar în jurul ei;
• te atrage narațiunea la persoana I (aici chiar retrospectivă);
• îți plac cărțile lungi :D;
• te pasionează subiectul războiului;
• îți plac diferențele culturale și de naționalitate;
• ești pasionat de anii ’40;
• vrei să citești ceva care să te prindă și țină acolo multă vreme.

Ce nu mi-a plăcut la cartea asta?

• Fontul. Un lucru pe care l-am spus și când am scris despre cartea lui Andrei Ruse, Despre tristețea femeilor frumoase. Dar ce pot spune e că, pe măsură ce citești, te obișnuiești foarte tare cu el și nu e nici obositor, nici deranjant. Doar prima întâlnire e mai dificilă.

A apărut la editura Hyperliteratura, o găsești pe cărturești.ro, cartepedia.ro și în diverse alte librării online și fizice. Nu uita să-mi scrii dacă ți-a plăcut și de ce. ❤️