Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu. “Povești care vindecă”

Când m-am apucat de Nu te găsesc pe nicăieri de Laura Ionescu, credeam că știu în ce mă bag. Mă așteptam să fie o carte dureroasă în vreun fel sau altul, dar cred că nu aveam cum să știu că o să plâng cu muci și sughițuri trei zile la rând. Cum poți să vorbești despre o carte ca asta? O carte care dezgroapă esența relației dintre fiică și mamă și o readuce în planul prezent prin rememorare, prin durere și dragoste, încercând nu să o recreeze, ci să formeze un spațiu în care toată această poveste să aibă loc — pentru sine, dar și pentru ceilalți, să aibă coerență, să nu rămână nici prea rece, să nu fie nici prea fierbinte, un spațiu în care să rămână înțelegerea faptului că iubirea nu se stinge odată cu viața fizică a cuiva. Pentru a scrie o astfel de carte, cred că ai nevoie nu doar de curaj, ci de o videncare prealabilă, o comunicare sinceră și crudă cu tine însăți și exercitarea unei forțe care te scoate din zona confortabilă. Trebuie să fii vulnerabilă mai întâi față de tine însăți și nu-i chiar treabă ușoară când navighezi pe un teren sensibil în care te pândește mereu tristețea, dar Laura Ionescu știe să stoarcă fericirea și afecțiunea din toate astea și să ne vorbească atât de bine despre ea și mama ei.

Citind despre mama ei, m-am gândit la mama mea, la fiica mea, dar și la mine — am traversat aceste spații iar și iar în timpul lecturii, uneori interogându-mă, alteori imaginându-mi, câteodată pur și simplu simțind ceea ce citeam prin conexiune cu viața mea. Pentru că Laura Ionescu scrie despre durere și iubire, despre relația cu mama ei doborâtă de cancer, dar și despre imperfecțiune și dreptul nostru de a fi oameni, pur și simplu, de a ne dezvălui astfel, cu toate neajunsurile noastre, și tocmai datorită lor să ne putem iubi unii pe alții. Și chiar să construim o narativă imperfectă despre persoanele care s-au dus și pe care le-am iubit atât de mult — și pe care le iubim în continuare.

Când a murit bunicul meu, în urmă cu câteva luni, am experimentat o stare de amorțeală din cauza durerii, nu am știut cum să reacționez și am plâns mult fără să mă pot opri — cu toate că era în vârstă, cu toate că știam că va veni acest lucru mai degrabă mai curând decât mai târziu, toate lucrurile astea s-au șters instant cu buretele și au făcut loc nu unui hău, ci unui preaplin de dragoste pe care nici măcar nu am știut că-l simt. Știam că îmi iubesc bunicii, dar când s-a dus mamaia, deși am fost tristă, deși am plâns, am simțit mai mult pierderea decât sentimentul ăsta intens de afecțiune. Când scriu asta îmi amintesc din nou fața veselă a bunicului meu, mănânc pufarine și plâng. Nu am avut nici cea mai mică idee că îl iubeam atât de mult până să se întâmple. Distanța pe care poate am simțit-o între noi cu ani în urmă, când eu m-am depărtat de religie, se subțiase bine în ultima vreme și s-a surpat complet în ziua aia. Oamenii prezenți în viața ta te conturează și absența lor continuă să te contureze. Mi se pare că și despre asta ne vorbește atât de bine Laura — coerent, emoționant, atât de sincer — în cartea ei.

Îmi amintesc când eram copil cât de mult îmi iubeam mama — sigur, o iubesc și acum, dar toate lucrurile pe care și le amintește și le descrie Laura Ionescu despre copilărie și despre dragostea pentru mama sa, au reverberat bine asupra mea. Îmi amintesc cele două săptămâni din vară când ne lăsa la bunici și mă străpungea o tristețe groaznică care nu avea să mă părăsească deloc pe toată perioada șederii. Era minunat acolo, mă distram grozav, cu toate astea… îmi era mereu dor de mama mea care era minunată, absolut perfectă și singura ființă pe care o puteam iubi în felul ăla. Citind cartea Laurei, m-am întors mult nu doar asupra relației cu mama mea, ci asupra relației cu fiica mea. Cât de mult o iubesc și cum sunt oare percepută de ea la doar 5 ani, cât de mămoasă e și ea adesea, reamintindu-mi de atașamentul profund pe care l-am avut eu față de mama mea. Nu pot vorbi despre Nu te găsesc pe nicăieri impersonal pentru că această carte aprinde în tine amintiri și senzații într-un mod aproape primar. Îți reamintește de fragilitatea ta, dar și de forța care e mereu acolo și care, uneori, are nevoie de ajutor pentru a putea ieși la suprafață. Îți reamintește și de faptul că forța nu e curaj chior, ci chiar putința de a cere ajutor, un lucru pe care unii dintre noi îi mai învață și astăzi.

E atât de reală cartea Laurei încât nu te poți debarasa de ea. Și nu e vorba despre a pune un semn de egalitate între povestea ei și a ta, nu, din contră, e vorba de ceva chiar mai esențial. Despre puntea dintre tine și iubirea ta pentru cineva, aici mama, această ființă care apare în primii ani ai tăi de viață ca fiind perfectă și cea-mai-tare-ființă-de-pe-lume, dar care, pe măsură ce crești și îți capeți propria individualitate, o vezi mai mult așa cum e sau cum ar putea să fie: nu e deloc perfectă, e la fel de umană ca oricare dintre alți oameni. Și poate că asta te va revolta. De ce mama ta nu e mai chic. Sau de ce mama ta e prea chic. De ce mama ta nu e ca alte mame. De ce mama ta greșește. De ce mama ta țipă. De ce mama ta e atât de dură. Sau, din contră, de ce mama ta nu e mai dură. De ce îți oferă atâta libertate. De ce te îngrădește atât de mult. Mamele încep să devină indivizi cam când și copiii lor devin indivizi și atunci totul se destramă pentru o vreme. Trebuie apoi să reînveți să le iubești nu ca pe niște statui indestructibile, ci ca pe niște alte ființe umane.

Iar atunci când ele dispar din viața noastră… ce se întâmplă? Redevenim copii și ele sunt aceste zeități pe care le adorăm, le ridicăm pe un piedestal și începem să uităm că au fost oameni, absolut fragili, cu defecte grămadă, cu neajunsuri? Pentru o vreme uităm tot ce a fost în neregulă, probabil. Laura Ionescu împărtășește și asta cu noi, această tendință de a reconstrui această pierdere într-o manieră adoratoare. Dar pentru a scrie această carte, a trebuit să sape mai adânc, să devină suficient de vulnerabilă (și atât de curajoasă!) încât să cheme la ea și amintirile care nu-i făceau neapărat cinste. Fie că vorbim despre rebeliunea specifică adolescenței sau de faptul că mama muncea prea mult. Cu toate astea, se simte o dragoste sfâșietoare și acolo unde vorbește despre o mamă imperfectă, așa cum, ar trebui să aflăm toți la un moment dat, sunt toate mamele.

M-a dărâmat cartea Laurei Ionescu și nu mă feresc s-o mărturisesc. Încă mă gândesc la ea și mă face să plâng dacă o fac prea îndelung. Mi-a vorbit la un nivel extrem de intim, poate pentru că am rezonat în parte și cu personalitatea autoarei — cel puțin așa cum se relatează singură (în copilărie, adolescență), poate și pentru că mi-a oferit ocazia să mă gândesc (și) mai mult la relația cu fiica mea și cu mama mea. Mi-a stârnit tot felul de emoții pe care nici nu știu cât de pregătită eram să le simt, mi-a făcut să-mi fie frică și să prind curaj în același timp și scriu lucrurile astea azi despre ea dându-mi seama că nu voi putea niciodată vorbi cu adevărat despre cartea asta și că, deși e atât de dureroasă, e și frumoasă, și simt nevoia s-o recomand în primul rând femeilor din viața mea.

A fost publicată la Editura Publica (în colecția Narator), și o găsiți cam peste tot, cărturești.ro, libris.ro, cartepedia.ro, elefant.ro etc. O recomandă și Decât o revistă. Povești care vindecă (chiar asta mi se pare că face cartea Laurei Ionescu. Vindecă. <3 )

PS: Las cu voi și două tiktok-uri care cred că ilustrează bine câte ceva:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.