ce-am citit în decembrie și alte peripeții (2023)

Gata. A venit și luna decembrie. Gata. A trecut și luna decembrie. Azi e 31 și nu cred că voi citi nimic. Petrec niște timp scriind acest articolaș și gândindu-mă la cărțile pe care le-am citit luna aceasta. De la 1 încolo mă voi preocupa să fac și o mini retrospectivă literară. În 2022 nu am făcut, mi-a fost lene sau mi-a fost greu să decid. Sau pur și simplu nu m-am organizat. Anul acesta o să fac măcar un mini efort în direcția asta pentru că o simt ca pe o gaură în buget lipsa retrospective de anul trecut. Am vrut să văd ce preferate am avut și ia-le de unde nu-s. Pentru că, știi cum e, îți mai schimbi părerea și de unde să știi cine-ai fost anul trecut dacă n-ai scris pe nicăieri? În orice caz, luna asta am mai avut niște întâlniri fatidice. Cu filmele lui Aki Kaurismaki pe care l-am descoperit pe mubi. Știu, toată lumea se uită la Fallen Leaves și vreau să-l văd și eu, așa că dorința mea pentru 2024 e să-l bage odată pe mubi dacă tot mi-am făcut abonament pentru un an. La cinema n-am ajuns pentru că nici nu m-am mai deplasat de ceva timp din sătucul meu din Teleorman. Așa că Fallen Leaves mă așteaptă cuminte și între timp eu am văzut așa numita trilogie a proletariatului (care presupun că acum a devenit tetralogia proletariatului, cu Fallen Leaves să închidă pătratul). O să scriu la finalul postării ce filme am văzut de Kaurismaki, hai să trecem mai întâi la cărți.

#nonficțiune

Despre memoriile femeii și alți dragoni, Raluca Nagy

Mi-a plăcut enorm Un cal într-o mare de lebede despre care, de altfel, am și scris la un moment dat. Am fost foarte încântată să încerc și cartea-memoir semnată de aceeași autoare: eseuri despre Japonia, Vietnam, emigrare și călătorie. Ar putea fi această enumerare, dar de fapt cartea asta e mult mai mult. Mi s-a părut fabulos să călătoresc prin mai multe locuri datorită ei, dar mai ales să citesc despre gândurile și percepțiile autoarei despre locurile acestea specifice în raport cu propria persoană și legătura nebănuită pe care poate o simțim adesea în legătură cu anumite spații pe care le vizităm, le locuim —nu vorbește despre a și le apropria, ceea ce denotă o sensibilitate și înțelegere superioare (cum este de așteptat din partea unui antropolog). Nu m-am gândit niciodată la empatie ca fiind un concept vag și cartea asta m-a făcut să mă gândesc la asta. Aparent, în antropologie nu este un termen atât de folosit/preferat și Raluca Nagy vorbește în mai multe rânduri despre înțelegerea „rațională” a unui lucru (sau cel puțin încercarea de a o face și de a fi aproape de cineva într-o situație de criză), dar totuși neputința de a simți și, în fond, de a înțelege exact ce simte celălalt. E o perspectivă onestă și totodată foarte aproape de modul în care pare că funcționăm noi în fiecare zi, cu toate discuțiile noastre mult mai lejere despre empatie. M-a cucerit dragostea autoarei pentru Vietnam —acest „Vietnam al copilăriei”, așa cum îl narează —un loc în care, odată ce a ajuns, l-a asociat cu multe secvențe din copilărie, nu doar cu mâncare, jocuri, detalii spațiale, ci ca senzație. Așa că această carte servește într-un fel și ca o călătorie în timpul, spațiul și emoțiile copilăriei —și față de care despărțirea e brutală, aproape dureroasă. Însă în cazul ăsta poate să existe un closure mai bun, așa cum vom afla la final. Perioada în care a stat în Vietnam coincide cu apariția COVID-ului nelipsit de izolarea și singurătatea pe care au simțit-o mulți în acea perioadă. A apărut la Nemira în colecția n’autor nonficțiune, colecție coordonată de Edi Bădică. Vreau să scriu mai multe despre ea, sper să reușesc, e una din cărțile mele preferate citite anul ăsta.

#roman

The Book of Goose, Yiyun Li

Nu prea știu cum să zic asta fără să sun clișeică, dar pur și simplu iubesc cartea asta. Așa cum am iubit absolut tot ce am citit de Yiyun Li care a devenit ușor și simplu, de la prima mea lectură a unei cărți de-ale sale, una dintre scriitoarele mele preferate (din literatura contemporană, dar nu numai). The Book of Goose este diferită de celelalte cărți pe care le-am citit, a primit Premiul Pen/Faulkner în 2023 pentru acest roman (și ce bine meritat). Yiyun Li e una dintre scriitoarele pe care le vreau neapărat traduse în limba română, îmi doresc să-i recitesc cărțile și mi-ar plăcea să o fac și în română la un moment dat. Așa că aștept, îmi place să cred că e doar o chestiune de timp.
Am scris mai multe despre cartea asta într-un articol separat: citind The Book of Goose de Yiyun Li. Sigur intră în preferatele de anul acesta, dar mai ales ca autoare pentru că am mai citit și Gold Boy Emerald Girl anul acesta, o colecție de povestiri scurte de Yiyun Li și mi-a plăcut și aceea foarte tare.

Labirint, Burhan Sonmez

În sfârșit ajung să-l citesc și eu pe Burhan Sonmez, un scriitor turc foarte cunoscut. L-am ascultat în dialog cu Radu Vancu la FILIT, Festivalul Internațional pentru Literatură și Traducere de la Iași în 2023. A fost un dialog extrem de fain, iar Sonmez mi s-a părut extraordinar. Poate și prin simplul fapt că la final, atunci când s-a făcut ditamai coada la autografe, acesta a strâns mâna fiecărui om căruia i-a oferit autograf și s-a uitat la el în ochi, pronunțându-i și numele, ceea ce nu cred că e mereu ușor când e vorba de o limbă străină. M-a impresionat foarte tare Burhan Sonmez la FILIT cu tot ce ne-a vorbit despre identitate și despre faptul că, în urma unei asalt (atunci când era activist și lupta pentru drepturi în Turcia), acesta a rămas fără capacitatea de a visa. De fapt, visează, dar creierul său a pierdut capacitatea de a-și aminti ceea ce visează. Mi s-a făcut pielea de găină doar scriind asta și, cumva, am avut aceste două chei de lectură de la Filit. Lupta pentru și fuga de o identitate bătută în cuie și relația cu visele și memoria. Labirint e un titlu foarte bun pentru acest roman despre un bărbat care își pierde memoria. Se pare că încercase să se arunce de pe Podul Bosfor, dar nu își amintește. Trezit în spital, nu mai știe nimic despre el, nici cine este și nici cum îl cheamă, deși află curând că i se zice Boratin. Narațiunea oscilează de mai multe ori între persoana a 3a și persoana 1 până când personajul începe să prindă mai multă formă. Are un subiect sensibil, dar cartea nu se citește greu și mi s-au părut foarte potrivite diversele reflecții despre identitate, apartenență și memorie. O altă carte bună pentru luna decembrie, voi mai citi și alte cărți de Burhan Sonmez. A apărut la Anansi World Fiction, traducere din limba turcă de Adal Hanzade.

Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, Alex Olteanu

Ce surpriză a fost debutul lui Alex Olteanu: Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă. M-am bucurat să aflu că e vorba despre un fost coleg de facultate, dar ce e poate amuzant e că nu am vorbit niciodată atât de mult cu Alex când eram în facultate și nici nu știam că scrie. Am ajuns la cartea lui cumva tabula rasa și a fost bine, e unul dintre debuturile mele preferate din ultimii ani la Polirom. Am scris separat despre cartea asta, dar am avut și un dialog la Perfect Contemporan cu Alex și vă invit să-l ascultați: „Am vrut să spun o poveste despre singurătate”. A apărut la editura Polirom în urma concursului lor de debut din 2023.

Pedro Paramo, Juan Rulfo

Am citit-o într-o colecție mai veche din 1970 împreună cu volumul „Cîmpul în flăcări” care e de fapt proză scurtă. Volumul de proză scurtă mi-a plăcut foarte, foarte mult și am adorat să-l citesc. Prozele scurte sunt situate într-o zonă rurală foarte violentă. Reprezintă foarte bine și sărăcia și înclinația pentru superstiții a țăranilor, îmi place realismul cu care a reușit să portretizeze (atât de vivid) această lume și aproape alunecarea înspre realismul magic. Pedro Paramo, însă, nu mi-a plăcut la fel de mult. Deși mi-am subliniat mai multe lucruri și au fost părți care mi-au plăcut mult și, în general, îmi place scriitura în sine, totuși… mi s-a părut mult prea haotică. S-ar putea să fiu eu aici, pur și simplu nu am putut să am atenția necesară și potrivită pentru acest tip de carte. Trecerile mi s-au părut prea bruște, n-am reușit să empatizez, să înțeleg și să traversez odată cu scriitorul diversele „tărâmuri” și personalitățile lor. Îmi cam pare rău pentru că mă așteptam să ador Pedro Paramo, but it is what it is. Eu am citit-o într-o ediție veche luată de la anticariat, dar tu poți găsi ambele cărți la Curtea Veche Publishing.

Bătăliile din deșert, Jose Emilio Pacheco

Avem de-a face cu un microroman, dar poate vom fi tentanți să-l considerăm și o nuvelă. E o carte foarte scurtă, un coming of age a unui băiat mexican care se îndrăgostește de mama unui prieten. Presupun că mare lucru nu se întâmplă, mie mi-a plăcut enorm cum a fost scrisă, te prinde și te forțează să stai acolo până o termini. Întâlnești diverse detalii sociale, politice, muzică, băuturi, mâncăruri specifice locului și timpului —prin anii 40-50. Ce mi s-a părut cel mai grozav la cartea asta e cât de bine a putut autorul să contureze personajul, aproape palpabil, într-un spațiu atât de mic (pe lângă faptul că e foarte bine și interesant scrisă și te aruncă brusc în narațiune, cu siguranța specifică autorilor mexicani care par să dețină tipul ăsta de narațiune în sânge). Pe coperta 4 scrie și „narațiune despre teroarea cotidianului ai cărei protagoniști preferă să o considere pasageră”. Presupun că atunci când m-am gândit că „bătăliile din deșert” se referă, măcar simbolic, la acea perioadă din pre și adolescență când toate luptele sunt cele mai importante și totodată cele mai futile, în gol, nu m-am înșelat neapărat. O lectură de-o zi, dar intensă și foarte rewarding, mai ales dacă te vei atașa de personajul principal așa cum am făcut-o eu. A apărut la Editura Paralela 45, tradusă din limba spaniolă de Cornelia Rădulescu.

#prozăscurtă

Fata care s-a transformat în bețișoare, Natsuko Imamura

Nu e prima mea întâlnire cu Natsuko Imamura. Am mai citit Femeia cu fustă violet care mi-a plăcut destul de mult. E o lectură lejeră, de o zi, dar scriitura e antrenantă și mi-a plăcut pur și simplu cum a scris-o și despre ce a scris. Știu că părerile sunt împărțite în legătură cu cartea asta, dar dacă ți-a plăcut, cred că o să te atragă și Fata care s-a transformat în bețișoare. E o colecție de trei povestiri foarte bizare, dubioase chiar, în care bănuiesc că Natsuko Imamura vrea să transmită niște mesaje (sociale, feministe, despre condiția femeii în Japonia de exemplu). Povestirile sunt despre trei femei: prima care s-a transformat în bețișoare, Asa; a doua, Nami, cea care a fost aproape nimerită și, a treia, o femeie care e șomeră de 15 ani și se târăște pe jos în loc să meargă după ce e dată afară din casă de tatăl ei. Ultima e cea mai scurtă și probabil cea care m-a convins cel mai puțin, mi se pare neterminată, de parcă era ceva acolo care mai trebuia adăugat. În schimb, primele două mi-au plăcut enorm și cea de-a doua cu Nami m-a emoționat foarte tare. Povestirile încep într-o notă realistă, fetele astea sunt inadaptate, fete care nu au terminat școala și care nu se pot integra social. Apoi alunecă înspre un suprarealism care-ți oferă o senzație puternică de simbolism, ar putea la fel de bine ca toate lucrurile astea suprarealiste să nu fie suprarealiste, să nu se întâmple de-adevăratelea, ci să fie pur și simplu produsul unei imaginații distorsionate. Desigur, asta e doar o idee care plutește în aer, în fapt avem detalii suprarealiste acolo. Mi-a plăcut mult cartea. Și se citește și repede, dar eu nu am vrut să o citesc in one sitting, așa că am lăsat o povestire pe zi. A apărut la Humanitas Fiction, traducere din limba japoneză de Magdalena Ciubăncan.

Kanashibari, George Moise

Mi-a plăcut super mult cartea lui George Moise. E prima mea întâlnire cu acest autor român care trăiește în Japonia. A mai scris și „Iertați-mă că nu sunt japonez” care, după titlu, pare foarte interesantă pentru mine. Din păcate, nu știu dacă se mai găsește, am căutat-o și n-am dat de ea. Kanashibari. Povestiri japoneze pe jumătate visate e o colecție de povestiri scurte despre Japonia, adaptare, relații (de iubire, familie), destin, pe alocuri cu o pojghiță aproape suprarealistă. A fost ultima carte pe care am citit-o în 2023, alături de Fata care s-a transformat în bețișoare și ambele au fost alegeri excelente. Vreau să scriu mai multe despre cartea lui George Moise, așa că probabil voi reveni asupra ei în 2024. A intrat totuși ușor în topul lecturilor mele din 2023. Ambele sale cărți au apărut la editura Curtea Veche Publishing.

#poezie

Soare frumos, Vlad Drăgoi

O îmbinare interesantă, marca Vlad Drăgoi, între sergio leone și aer, păsări, bere, tot cu prescurtări și viață de oraș, cu sinceritate, sensibilitate și caracter direct, așa cum ne-a obișnuit poetul. Îmbină totuși lejeritatea și aparentul lax din aer păsări bere cu întunecimea din sergio leone, ceea ce mi s-a părut foarte interesant. Am scris în trecut despre celelalte două volume de poezie. A apărut la editura Dezarticulat pe care probabil o știi din Instagram unde postează cele mai funny meme-uri. **am scris inițial apă, păsări, bere, cred că e bine și așa :))).

The Hurting Kind, Ada Limon

Nu e prima mea întâlnire cu poezia Adei Limon. De fapt, am scris despre bright dead things pentru citeștemă.ro și e o poetă care-mi place foarte mult. Mă și emoționează acest detaliu pe care l-am aflat, anume că ea și poeta Natalie Diaz sunt prietene și au un dialog despre poezia pe care o scriu (hashtag sisterhood poetry, I love). Dar îmi place pur și simplu cum scrie Ada Limon. În cartea asta am găsit câteva din temele pe care le-am întâlnit și în alte cărți de-ale sale, chiar și iubirea pentru animale și mediu (fie că vorbim despre păsări, cai, veverițe în curtea din spate). Dar ce te rupe e probabil acest lucru pe care îl scrie foarte direct și dur: faptul că nu o să poată fi niciodată mamă, doar atât. Probabil asta este durerea care se ascunde în carte, deși e deja numită și e „doar atât”, bănuiești că nu poate fi vorba doar despre asta. M-au atins mult și poeziile despre identitate și pentru mine a fost o întâlnire bună, nu-mi pot imagina să ajung la poezia Adei Limon și să nu miște ceva în mine.

Monstrul fericit, Radu Vancu

Nu am citit încă Kaddish care este una dintre cele mai iubite cărți de poezie apărute în 2023, o voi face în 2024. Până atunci vreau să spun că Monstrul fericit e cartea mea de poezie preferată din ce am citit scris de Radu Vancu. Mi s-a părut reală, tulburătoare, pe alocuri devastatoare. Și pe care am putut s-o leg extraordinar de bine cu o anchetă la scena9 despre scris și alcoolism. Da, ai ghicit, cartea asta este și despre alcool, despre a bea, despre „luciditatea” cel puțin aparentă pe care ți-o poate oferi și cum e foarte ușor să te scalzi în litri de băutură. Totodată, e despre iubire și despre pierdere, despre soție și despre tată. M-au emoționat foarte multe poeme din cartea asta și voi scrie separat despre asta. Deci, până atunci vă spun că e o carte apărută inițial în 2009 la editura Cartier și reeditată anul acesta la TracusArte.

Ce-am văzut, că de citit s-a înțeles. Ziceam că l-am descoperit pe Kaurismaki și ce fericire a fost asta. Pe pâine îți vine să-i consumi filmele despre clasa muncitoare pe care eu o înțeleg destul de bine și pe care simt că o portretizează grozav. Filmele pe care le-am văzut luna asta de Kaurismalki sunt: Shadows in Paradise, Ariel, The Match Factory Girl, The Man Without a Name, Drifting Clouds, I hired a contract killer și Lights in the Dusk. Am mai încercat și Leningrad Cowboys care e foarte apreciat, dar pur și simplu nu m-a prins. Cele mai slabe mi s-au părut I hired a contract killer și Lights in the Dusk, dar cumva mi-a plăcut să mă uit și la alea. Preferatele mele sunt Shadows in Paradise, The Match Factory Girl și Drifting Clouds. Foarte frumoase filmele lui Kaurismaki și ce m-a surprins în mod fain a fost că îmi oferă multă speranță cu finalurile lui. Probabil pentru că am venit la Kaurismaki cam imediat după un maraton cu Wong Kar Wai unde finalurile… ei bine, hai s-o zicem așa, într-unul din filmele sale, în 2046, un personaj feminin îi scrie unuia masculin, care este și scriitor, că finalul e prea trist, n-ar putea să-l schimbe, să-l facă totuși mai fericit? Și personajul masculin are un monolog intern în care explică faptul că a încercat să scrie altfel, să schimbe povestea, să o facă mai fericită, dar pur și simplu n-a putut, probabil pentru că așa scrie el. Probabil acolo s-a introdus regizorul pe el, așa cum zicea și Etgar Keret că mereu se bagă în povestirile lui, într-una din ele e peștișorul de aur. Ah, ce suntem noi fără artă?

Altfel, m-am uitat și eu într-un final la Squid Game care ba mi-a plăcut, ba mi s-a părut prost, ba mi-a plăcut din nou. Și m-a făcut mult să mă gândesc la componenta etică. Ce m-a interesat urmărind serialul a fost să văd dacă e ceva etic sau nu acolo (pentru că e tipul de serial care te invită să crezi că nu asta e miza) și dacă are și valoare artistică sau e doar de consum. Ce a ieșit, citiți voi mai departe în Revista Golan unde am scris mai pe larg despre serial: Squid Game, De câți bani am nevoie să trăiesc în lumea asta cum trebuie? L-am văzut pe Netflix.

Iar pe Mubi am mai încercat niște filme care nu m-au prins, dar am reușit să văd unul pe care-l tot ocoleam. Un film norvegian numit Ninjababy despre o tipă milenială care rămâne însărcinată din greșeală și nu își dorește deloc să aibă un copil. Explorează foarte real viața ei de milenială iresponsabilă și egoistă cum sigur va fi lesne etichetată, dar și problematica aceasta a absenței dorinței de a deveni mamă, de a fi părinte și imposibilitatea de a scăpa de o sarcină pe care nu și-o dorea. E un subiect crud și te forțează să privești realitatea asta în ochi la final, deși filmul este foarte comic (și e cu siguranță o dramacomedy). Am râs și am plâns la filmul ăsta, sper să mă urnesc să vă scriu mai pe larg despre el. A fost regizat de Yngvild Sve Flikke.

Presupun că asta e. Cam atât luna asta. Ne revedem în câteva zile cu retrospectiva fantastică. Dar voi? Ce ați citit în decembrie?