citind „The Book of Goose” de Yiyun Li

Doar una dintre autoarele mele preferate

Sunt întâlniri cu anumiți autori care par aproape fatidice: cum ai reușit tu să te întâlnești cu autorul/autoarea aceasta când pare imposibilă o astfel de întâlnire prielnică? În ciuda tuturor detaliilor concrete pe care le poți trasa pentru a demonstra lipsa de acuratețe a acestui așa-zis imposibil, tot pare incredibil. Atât de mult îți place autorul respectiv, încât îți zici că trebuie să fi fost altceva la lucru, un fel de timing, o aliniere a planetelor supra-fantastică, o aranjare a lucrurilor în așa fel încât să depășească realul și probabilul. Pur și simplu atât de mult îți place și ți se pare că îți scrie ție. Sigur, eu nu pot crede nimic din toate astea, dar ca orice iubitoare de ficțiune, îmi place să-mi imaginez lucruri dincolo de marginea probabilului&realului. Astfel de lucruri am simțit citind autori precum Saramago sau Roth, Carmen Maria Machado sau Mariana Enriquez, ba chiar și Nietzsche, Dostoievski sau Mircea Eliade când eram adolescentă. Au trecut parcă niște secole de atunci, dar încă de când am citit-o pe Yiyun Li pentru prima oară am știut că o să fie una dintre autoarele mele preferate.

M-a cucerit complet și e întotdeauna greu să spui „ce” anume te-a dat pe spate. Scriitura? Modul în care folosește cuvintele? Imaginația? Ideile per se? Ai putea explica și exemplifica la nesfârșit, dar asta se va face doar retrospectiv. În momentul în care această îndrăgostire are loc, nu există prea multă rațiune, e mai mult un vibe, un mood, o vibrație. Știi că autorul sau autoarea respectivă e pentru tine și nu te mai simți singur (mai aud și că asta e aspirația multora dintre noi care se ocupă cu scrisul). Din toate cărțile pe care le-am citit de Yiyun Li, nu există nici măcar una pe care nu aș vrea s-o recitesc. Îmi doresc să ajung din nou la ele și a luat toată voința de care sunt capabilă să nu fac binge-reading la tot ce a publicat. Am făcut asta cu Saramago și apoi mi-a fost foarte greu să mai disting între cărți, ceea ce m-a cam derutat și ușor îndurerat. Cu Yiyun Li mi-am propus să fiu mai lentă și asumată din punctul ăsta de vedere. Sau așa am vrut, dar când am început într-un final The Book of Goose, tot nu m-am putut abține și am dat-o gata în trei zile, apoi mi-am dorit foarte mult să mă întorc în timp și să încep din nou cartea ca s-o pot savura mai lent și responsabil așa cum ar fi trebuit. Aș fi vrut să trăiesc mai mult în cartea asta. De aceea, sunt convinsă, o s-o recitesc la un moment dat.

Am mai citit de Yiyun Li: Where reasons end, Kinder than solitude, Gold Boy, Emerlad Girl, Dear friend from my life I write to you in your life (pe care-mi doresc s-o recitesc după ce vizitez jurnalele lui Katherine Mansfield și Virginia Woolf despre care vorbește aici într-un fel aproape esențial) și A thousand Years of Good Prayers. Toate mi-au plăcut la superlativ și mi-ar fi și greu să aleg o singură carte din astea, pe toate, fără excepție, îmi doresc să le recitesc și aș vrea, în aceeași măsură, să citesc și celelalte cărți pe care le-a publicat. Faptul că sunt ușor irațională și puțin fanatică cu proza lui Yiyun Li e cam evident. Mi-ar fi și greu să fiu obiectivă, dacă mi-aș dori, dar nu-mi doresc. În plus, de fiecare dată când sunt atât de fascinată de un scriitor/o scriitoare, îmi este în aceeași măsură foarte greu să fiu analitică și să am un discurs clar/limpede, să identific ce-ul și cum-ul lucrurilor. Mi-am dat seama, de-a lungul timpului, că nici nu contează prea mult asta și că nu țin neapărat să justific această pasiune. Cu toate astea, cum aș putea să nu vorbesc despre cărțile lui Yiyun Li când îmi plac atât de mult? See, I can‘t do that. Așa că hai să vedem care e faza cu The Book of Goose.

Care e faza cu The Book of Goose

Spre deosebire de celelalte cărți ale sale care se ocupă, într-un fel sau altul, și cu identitatea chineză —personajele noastre sunt adesea între aceste două spații, America și China, The Book of Goose spune povestea a două fete dintr-un sătuc, Saint Rémy, din Franța prin anii 50, după cel de-al doilea Război Mondial. Este foarte diferită spațierea de data aceasta. Asta a fost surprinzător și totodată fantastic pentru mine pentru că am impresia că iau parte la evoluția scriitoarei în spații „străine” sieși și îmi vorbește mie, direct sau indirect, despre „misiunea” scriitorului cu mari ghilimele. Până la urmă un scriitor poate să înceapă să scrie pornind de la propriile experiențe și transformându-le într-un fel sau altul în ficțiune (și, pentru noi, poate că doar asta contează la finalul zilei, ca cititori, indiferent de acuratețea autobiografică: pur și simplu acuratețea și credibilitatea ficțiunii în sine). Dar, odată ce acest pas este făcut, începe să se distanțeze, to expand, și să înceapă să cuprindă și alte fronturi, alte tipuri de personaje, alte spații care nu-i „aparțin” în modul real și concret autobiografic. Oricum, și celelalte „lucrări de ficțiune” ( works of fiction) ale lui Yiyun Li sunt independente de cine și ce este aceasta. Sigur, mai este și Where reasons end, un dialog suprarealist dintre o mamă și fiul ei de 16 ani care s-a sinucis, un detaliu autobiografic sfâșietor, dar în titlu apare și „a novel,” iar dorința autoarei ca această carte să fie privită ca o lucrare de ficțiune nu este doar evidentă, ci și ideală și spune câte ceva despre modul în care aceasta (își) vizualizează munca de scriitoare. Dând asta la o parte, chiar și când vorbim despre personajele care au această dualitate chineză-americană care îi aparține din punct de vedere autobiografic, ele rămân totuși ficțiuni și imaginări, nu „rescrieri” ale propriei identități.

În The Book of Goose, însă, nimeni nu e chinez și nu vine din China. Agnès și Fabienne sunt două fete dintr-un sătuc din Franța după cel de-al doilea război mondial. Sunt două fete sărace care de abia au ce mânca și sunt înconjurate de sărăcie, moarte și degradare, bărbați care consumă prea mult alcool, bărbați și femei care muncesc cot la cot în mocirlă și noroi, cu porci, vite și păsări de tot felul. Prietenia dintre Fabienne și Agnès e posibil să-ți amintească într-un fel de Lenu și Lila din Prietena mea genială, fără a fi o carte care să se ocupe în mod predominant de aceleași mize pe care le întâlnești în grozava tetralogie a Elenei Ferrante. Cu toate astea, similaritățile sunt acolo —Agnès e într-un fel Lenu, iar Fabienne e un fel de Lila. Cu toate acestea, am simțit că prietenia lor a fost mai reală decât a celor două. Dar, în aceeași măsură, mi se pare că genul lui Lila e bine portretizat și prin Fabienne, o fată genială, săracă, dar cu o personalitate vulcanică și explozivă, fără mari șanse de a fi integrată social, de a fi obedientă, de a face pe placul altora.

O paralelă cu Prietena mea genială, văzută și de editorul lui Yiyun Li

Ar fi interesantă o paralelă cu cartea lui Ferrante, însă simt că s-ar pierde ceva din intențiile cărții. Cu toate că sunt similarități aici, nu este vreo rescriere sau (re)vedere a acelei prietenii, funcțiile și reprezentarea personajelor s-ar putea să se miște într-o dimensiune diferită. Acest lucru mi-a fost oarecum indirect confirmat de o cititoare întâmplătoare care mi-a scris pe o platformă de socializare că a fost dezamăgită de carte, nu i-a plăcut pentru că se aștepta să citească ceva ca în Prietena mea genială. Nu este, într-adevăr. Aici avem de-a face strict cu relația dintre acestea două, la ce a dat naștere ea, și nu despre viața completă a celor două personaje prin conexiune cu această prietenie și mediul în care au copilărit.


Agnès începe povestea pentru că ea scrie cartea —primește o scrisoare de la mama ei de unde află că Fabienne a murit. Acesta nu este un spoiler pentru că aflăm încă de la începutul cărții și nu e vreun secret. Însă această „moarte” îi oferă o libertate bizară lui Agnès, în sfârșit poate să spună povestea lor și poate chiar să povestească viața lor, așa cum intenționase Fabienne în copilărie când s-au apucat să scrie cărți ele însele (și poate n-o făcuseră, totuși, nu reușiseră să se povestească/arate lumii pe ele însele). Agnès e în America și scrie în engleză, așa cum ne mărturisește, dar începe să ne povestească despre Saint Rémy și prietenia ei cu Fabienne din Franța, pe vremea când erau copii și au început să scrie o carte. A fost ideea lui Fabienne care se plictisea și a „inventat” un joc nou. Dar lucrurile iau o turnă cel puțin surprinzătoare atunci când, cu ajutorul poștașului, acestea reușesc să cizeleze cartea și să o publice. Ceea ce e și mai fantastic și greu de înțeles este cum Fabienne nu vrea ca numele ei să apară pe carte. Deși ea a scris cartea, ideile și poveștile sunt în întregime ale sale, Agnès doar le-a transcris și M. Devaux, poștașul, doar le-a cizelat. Aceasta îi mărturisește lui Agnès ceva ce vom vedea și vom înțelege și noi foarte bine pe parcurs, anume că ea n-ar ști, n-ar vrea și nici n-ar putea să se comporte așa cum societatea s-ar aștepta să se poarte un copil minune, o fată de doar paisprezece ani care a reușit să scrie o carte extraordinar de bună despre moartea unor copii din satul ei natal —sărăcăcios, plin de abuzuri și morți crude.

Yiyun Li vorbește despre cartea asta (într-un [interviu la LARB Radio Hour], în engleză) și discrepanța pe care a vrut să o sublinieze între un sat și un oraș francez din perioada după al doilea Război Mondial, atunci când amprenta americană ar fi creat o diferență substanțială între cele două spații (și de aici interesul editurii de la oraș pentru cruditatea, vitalitatea și oroarea din proza „copilei minune”). Agnès apare ca singură autoare a unei cărți care nu-i aparține deloc, pleacă la Paris și pozează, la propriu și la figurat, pentru jurnaliști și fotografi. Dar ea rămâne o fată de la țară care, deși merge la școală și e obedientă, nu strălucește prin nimic și pasiunea ei adevărată este însăși Fabienne, prietena ei de care se simte cu adevărat strânsă și legată. Așa cum ne simțim cu toate la 12-14 ani față de prietenele noastre pe care le alegem, în contrast direct și explicit aici cu familia pe care o primim la naștere. Inspirația primă pentru cartea asta a fost cazul real al unei copile minune din Franța în perioada aceea, dar care a „dispărut”, o scriitoare copilă care a fost ștearsă de istorie și s-a evaporat, ceea ce i-a oferit teren fictiv o grămadă lui Yiyun Li să scrie o poveste despre prietenia dintre cele două fete.


De fapt, aș zice că pe alocuri nici nu știu cât e doar prietenie și dragoste și cât e și prietenie și dragoste și pasiune romantică de care nu își dă seama cele —și poate că, în anumite sensuri, în locul acela, fix atunci și prin raportare la această singură persoană care îți este cea mai bună prietenă și de care ești fascinată, nici nu se poate face o distincție clară. Yiyun Li, în același interviu menționat mai sus, își declară și preferința pentru Agnès pentru că e „muddy”, spre deosebire de Fabienne care e mult mai clară —la ea, lucrurile sunt unidirecționale, poate să fie și este fix așa. În schimb, Agnès se mulează după nevoile altora, se schimbă, e „cameleonică” în anumite sensuri și poate că uneori nici ea nu își dă seama cum e de fapt și nici nu își dă voie să fie, n-are nevoie să o facă. Ceea ce o transformă într-un adult (aici direct naratoare) foarte încărcată și nu misterioasă cât necunoscută, neobișnuită, neregulată, fix muddy, neclară, tulbure, nu poți vedea prin ea.

Prietenie, identitate, iubire

M-a interesat foarte mult prietenia dintre cele două fete din mai multe puncte de vedere. Unul este pur personal, așa cum a fost și la Prietena mea genială pentru că am recunoscut secvențe și detalii, senzații din propria experiență cu prietenia feminină timpurie, dar și pentru că sunt fascinată de chimia dintre aceste personaje diferite. Sunt la rândul meu mult mai apropiată de un personaj ca Agnes (sau ca Lenu), cu o moralitate poate dubioasă, cu o neclaritate specifică, cu posibilitatea de „a fi” și ceea ce vrea lumea. Sigur, până la un anumit nivel, cu anumite aspirații și dorințe care par să se bată cap în cap. Lucrurile sunt mult mai detaliate la personajul Elenei Ferrante din punctul ăsta de vedere și, totuși, Lenu și Agnès sunt și diferite din multe unghiuri. Cu toate astea, mă fascinează Fabienne de care mi-e frică și pe care n-o înțeleg, așa cum s-a întâmplat și cu Lila pe care am avut în primă instanță tendința s-o idolatrizez. Până când a început să îmi fie frică de ea și să mă intrige, să mă întreb dacă un astfel de personaj poate fi cu adevărat real, dacă există o persoană care poate fi cu adevărat așa —răspunsul este probabil da, dar așa cum este și cu Fabienne, se întâmplă mai rar și cu totul special, un copil minune care, în definitiv, nu are nevoie de nimeni. Și nu ar fi deosebit de interesant să citim și o carte cu un personaj narator ca Fabienne sau ca Lila? Să vedem „cum se simte” și de cealaltă parte? A limpezimii, a clarității și a acestei aparente absențe a nevoii? Fabienne nu pare să aibă nevoie de Agnès, dar când aceasta pleacă în Anglia simte nevoia să inventeze un nou joc, un iubit imaginar al lui Agnès care îi scrie scrisori odată cu „sora lui, Fabienne” și care, la întoarcerea lui Agnès în Saint Rémy, moare subit, așa cum și prietenia dintre ele se dizolvă. Nu brusc, ci treptat, așa cum se întâmplă și în realitate.

Mai departe de fascinația mea pentru această combinație de personaje și pentru acest tip de prietenie care, da, într-adevăr, mă interesează ca subiect în ficțiune (a se vedea și Prinde iepurele de Lana Bastasic pe o linie similară), am iubit scriitura lui Yiyun Li și toate reflecțiile despre identitate, prietenie și iubire, profunzimi care de multe ori devin poetice. Cartea începe de altfel într-un mod crud și poetic:

”You cannot cut an apple with an apple”, ceva puternic, dar aparent vag, care va prinde cu atât mai mult formă la finalul cărții.

The Book of Goose


Am iubit foarte tare The Book of Goose și e una din cărțile mele preferate de anul acesta. Aș putea pur și simplu să nici nu extrag vreun mesaj special din ea și tot mi-ar plăcea la nebunie doar pentru cum este scrisă. Nu e prima oară când Yiyun Li scrie despre prietenie, dar îmi place că reușește să o facă de fiecare dată într-un mod care să mă surprindă sau să mă facă să mă gândesc la ceva nou.



Cartea aceasta a luat premiul Pen/Faulkner în 2023, iar ultima sa carte este Wednesday’s Child, o colecție de povestiri scurte pe care, desigur, plănuiesc s-o citesc. Un mare minus pentru spațiul literar românesc că nu e tradusă măcar cu cele mai premiate cărți ale sale, dar trag nădejde că e doar o chestiune de timp.

100% aș citi-o și în traducere.