Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, Alex Olteanu



Am fost surprinsă când a fost anunțat câștigătorul concursului de debut al editurii Polirom de anul acesta. Asta doar pentru că l-am recunoscut pe autor ca fiind unul dintre colegii mei de facultate despre care nu știam că scrie. Se pare că la întrebarea „ce faci cu Filosofia?” poți răspunde din ce în ce mai ușor și divers: poet/ă, scriitor/oare… 🙂 E de la sine înțeles că de abia așteptam să citesc romanul lui Alex Olteanu și l-am dat gata într-o zi. Se citește repede, e foarte fluidă scriitura și te invită să afli ce o să se întâmple cu Andrei, protagonistul. Desigur, te face în aceeași măsură să te întrebi dacă există și ceva autobiografic în toată schema narațiunii. Cititorii fac chestia asta enervantă și se întreabă în legătură cu acest subiect aproape involuntar (desigur, e ceva despre care se discută destul de mult în lumea literară azi). În definitiv, unii dintre noi vor concluziona că nu contează foarte mult: important e dacă te-a convins sau nu cartea, ficțiunea, povestea peste care-ai dat. Iar scurtul tratat despre animalele care lucrează de acasă este într-adevăr convingător.


Spune povestea lui Andrei, un corporatist care lucrează de acasă la o firmă din State. Acțiunea se petrece în 2020, dar nu este despre pandemie: există doar câteva „ponturi” care te fac să te gândești la asta. Este însă o poveste despre singurătate și însingurare, așa cum însuși Andrei recunoaște la un moment dat:

„Problema nu e că sunt singur, problema e că mă simt singur”

pag 99

Nu se aruncă în sentimentalisme sau lucruri profunde pentru că Andrei e mult prea preocupat să navigheze propria singurătate și mai ales să încerce să scape de ea —însă este cum nu se poate de ineficient și poate că tocmai această singurătate l-a făcut mai puțin capabil de a descifra și manevra situațiile sociale și relațiile (fie ele și incipiente) cu oamenii. Probabil o poveste pe care o vom înțelege mulți dintre noi care au fost „izolați” social o perioadă îndelungată, iar această trimitere mai mult sau mai puțin subtilă la pandemie, fără a o numi, este într-adevăr bine făcută. Pentru că lasă loc de mai mult, anume tocmai faptul că Andrei este sau nu influențat de pandemie —pur și simplu este un om singur. Nu merge la birou, lucrează singur, locuiește singur, nu prea are prieteni sau relații pe care se poate baza. Atât de mult marcat de această situație încât cade chiar în banalitatea analizei discuțiilor preliminare pe care le are cu șefa lui pe zoom. Trebuie să se gândească intens dacă să-i povestească sau nu ce-a făcut în weekend (dacă a făcut ceva, să mintă? Să-i spună că a fost la Brașov doar ca să ducă niște fete cu ocazia?) Există ceva trist și penibil în comportamentul ăsta, dar probabil că îl vei vedea mai mult ca fiind apăsător, mai ales dacă recunoști ceva din însingurarea lui Andrei.


Nu e totuși o carte deprimantă, lăsând loc de mult umor printre pagini și diverse întâmplări. Cade ușor în ridicol Andrei, așa cum am cădea de fapt noi toți dacă ni s-ar dezvălui gândurile și indeciziile în fiecare moment al zilei. Dacă asta are sau nu legătură cu faptul că este „însingurat” din pricina situației globale sau evenimentelor personale sau cu faptul că așa este el, pur și simplu, nu știm și nici nu vom ști vreodată —el nici nu are cum să ne ofere această informație și toată lumea din carte o vedem (doar) prin ochii lui. Putem presupune că, dat fiind faptul că recunoaște la un moment că mereu i-a plăcut să-i analizeze pe ceilalți, pur și simplu a fost întotdeauna înclinat spre social awkwardness. Poate de aceea a ajuns în situația aceasta a însingurării, poate de-aia se duce la escorte și o dă în auto-dramatism când întâlnește o fată și decide că oricum ea n-are cum să-l placă de-adevăratelea.

Andrei navighează însă mai multe subiecte în scurtul timp în care-l cunoaștem: nu doar însingurarea, lipsa relațiilor cu alți oameni, incapacitatea de a ieși din acest loop blestemat, ci și căutarea unui „sens” mai mare, a unei pasiuni care să-i ghideze viața. Se gândește cu oarecare regret la proiectele lui din facultate, la cum și-ar fi dorit să facă anumite cercetări în filosofia biologiei pe care le-a abandonat și pe care, deși a încercat să le reia, nu a mai reușit —că a pierdut trenul, cum se spune.

Ajuns la aproape treizeci de ani, nu mai are speranțe să se întoarcă în câmpul academic, nici nu mai crede în „teza” pe care-și propusese s-o susțină în trecut și se agață totuși de fosta lui idee teoretică cu o nostalgie puțin penibilă, puțin înduioșătoare, așa cum suntem toți când ne gândim la ce-am fi vrut să facem când eram mai tineri și n-am reușit. Pe scurt, Andrei, un tip de aproape 30 de ani, e maxim de singur și trece printr-o criză de identitate. Jobul nu-i place, viața lui îi dă cu minus, are nevoie de iubire și atingere, dar nu reușește să le obțină: nu cu adevărat, nu autentic, nu în modul simplu și onest pe care și-l dorește. Să cunoască o fată cu care să se iubească:

„Uneori își imagina cum va face schimb de priviri cu o fată de care îi place, apoi ceva complet neașteptat se va întâmpla și dintr-odată se va trezi că sunt împreună, iar viața lui va lua o turnură spre mai bine.”

pag. 93

În nevoia lui de a schimba ceva în viața lui devine parcă și mai frustrat și mai singur, ceea ce se reflectă și asupra comportamentului său la job —ceea ce, desigur, cum era de așteptat, va duce la crearea unor probleme. Cu ajutorul lui Andrei intrăm în polemica corectitudinii politice foarte controversată astăzi (și care, în mediul corporate și business american, a făcut și în realitate ravagii concrete ca puneri pe liber,). Andrei se pune să dezbată nu doar problema corectitudinii politice, ci și ideea de identitate de gen, alunecând pe terenul argumentului biologic. Desigur, destul de inevitabil, asta-l transformă pe Andrei într-un căpcăun ignorant, frustrat și nervos.

Am citit cartea asta foarte repede și mi-a plăcut foarte mult cum a reușit să transmită singurătatea și însingurarea personajului, dar și diverse problematici ale „timpurilor” noastre (cum am zis, corectitudine politică, identitate de gen, sexism, misoginism, o undă nedefinită de ceva ce se poate transforma în homofobie), totul din perspectiva personajului Andrei care nu are nevoie să filtreze sau să tragă neapărat concluzii, ci pur și simplu există și odată cu el observăm și noi toate acestea. Ce mi se pare fain este că a reușit să creeze un personaj foarte „concret” în ciuda multelor lui indecizii. Probabil că Andrei e un personaj masculin cu care se vor identifica mulți bărbați contemporani (poate că mă înșel, dar nu cred) și îmi place că a reușit să-l creeze atât de bine fără a face eforturi de a-l contura, ci pur și simplu prin gândurile, acțiunile și însăși viața lui lipsită, de altfel, de evenimente extraordinare. Probabil că asta e cu adevărat grozav la cartea asta: luată la bani mărunți, nu se întâmplă „MARE” lucru. E pur și simplu viață, adesea lentă, câteodată tristă, uneori amuzantă, din când în când deplorabilă și mustind a singurătate continuu. 



E un roman de debut foarte reușit și-l felicit pe Alex, în calitate de cititoare și colegă de facultate, pentru o carte așa bine scrisă. M-am bucurat să-l cunosc și prin intermediul scrisului său și îi doresc într-adevăr cât mai mulți cititori. E o carte care mi-a plăcut foarte mult și la care o să mă gândesc o vreme.

O găsești la Cărturești.