Alex Olteanu: „Am vrut să spun o poveste despre singurătate.”

În episodul 39 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu prozatorul Alex Olteanu. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Cu Alex Olteanu (prozator, scenarist, studiază Regia & face fotografie de stradă) am fost colegă la Facultatea de Filosofie așa că am fost foarte bucuroasă să aflu că el a luat concursul de debut la editura Polirom anul acesta. Am fost și mai încântată să dau peste un roman excelent și să pot avea un dialog atât de fain despre Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă la podcast. Cu Alex am vorbit mult despre singurătate, dar și despre ce înseamnă munca la o carte de debut, cât de fragil poate fi începutul raportat la percepția pe care o avem noi asupra propriului scris. Am ajuns și pe tărâmul autobiograficului, cât și cum punem în literatură, ce responsabilități au sau nu au cititorii și cât de importantă este, de fapt, intuiția. La început eram sceptică, dar la finalul discuției noastre am ajuns să-i dau dreptate lui Alex așa cum poate aș fi făcut-o la un seminar: intuiția are rolul ei și e puternică. Ascultare plăcută!

*Am scris despre cartea lui Alex Olteanu aici: Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă.

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Câteva lucruri pe care ni le spune Alex astăzi:

O bună parte este autobiografică în sensul în care încerc să plec de la o bucată de realitate care îmi aparține și de acolo să acopăr cât mai mult cu ficțional.

E mai ușor să ajungi la autenticitate când pleci de la o situație care-ți aparține, dar asta nu înseamnă că trebuie să rămâi cu ea în forma în care ți se întâmplă.

Ceea ce se întâmplă în realitate poate fi cel mult un punct de plecare pentru o povete. Mai departe ține de tine ca prozator să transformi chestia respectivă într-o poveste.

E mai ușor să-ți canibalizezi propriile experiențe. (…) Scriitorul e mai mult un artist decât un om al ideilor.

Îi dai cititorului acces la intimitatea ta. Prin faptul că-i spui un secret despre tine, ceva intim, te vulnerabilizezi în fața lui/ei. Despre asta mi se pare că e vulnerabilitatea în artă, să ai acest dialog cu cititorul.

Nu știam că mai sunt oameni care scriu. Târziu mi-am dat seama că pot face și eu asta.

E foarte greu să-ți domolești și naivitatea și orgoliul ăla de începător. La început credem că suntem geniali…

Pur și simplu mi s-a părut că pot încerca să spun povestea asta și că ar fi mai bine s-o scriu într-o formă de roman.

Cred că contează foarte mult și intuiția când vine vorba de orice artă. Ce simți tu că poți să faci. Ce poveste ai de spus. Cât ești dispus să dispari.

Am vrut să spun o poveste despre singurătate.

Dacă ajung să scriu despre singurătatea mea, ar trebui să pot obține de aici și un soi de universalitate. (…) Universalul ăsta pe care îl căutăm în artă tot din paticularitate vine.

Mi s-a părut importantă distincția asta: să te simți singur versus să fii singur.

N-am vrut să-l salvez pe Andrei prin lumea asta artistică.

În măsura în care ceea ce scrii are o componentă politică și ești citit, e clar că vei influența niște oameni, că oamenii respectivi vor lua contact cu ideile alea.

Provocarea e să-ți găsești timp în care să mai ai rezerve emoționale și creative pe care să le folosești la scris.

*Muzica de la început vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)