Apă dulce de Akwaeke Emezi, de curând am citit această frumusețe absolută, apărută în traducere la editura Vellant (trad. Cristian Fulaș). Prima mea întâlnire cu autoarea a fost prin intermediul cărții Moartea lui Vivek Oji, despre care v-am scris & pe care eu am citit-o în engleză (tradusă și la noi și apărută la Curtea Veche Publishing). Apă dulce (care e și debutul său editorial) parcă mi-a plăcut chiar mai mult, m-a cucerit lirismul prozei și amestecul ăsta fantastic între încărcătura spirituală și concretețea întâmplărilor.
Spiritualitate, dar și tehnici creative iscusite
O crezi pe Emezi și o crezi pe Ada, personajul principal, că aici e vorba despre aceste spirite rele ogbanje care o petrec pe calea nebuniei. Dar, desigur, descoperi treptat multe straturi și-ți dai seama că nu e doar atât. Emezi scrie tare bine — scrie într-un fel poetic și frumos, dar folosește și multe tehnici creative iscusite pe care le strecoară aproape insesizabil în proză și pe care nu le percepi ca atare, ceea ce face cartea să prindă contur natural (și foarte mișto). Știe cum să insereze suspans și să te țină aprins, știe cum să te aducă și într-o zonă a inconfortabilul, promițându-ți dezastrul și livrându-ți-l treptat, până ce ai uitat să te agăți și de speranță și doar vrei să te afli în mijlocul lucrurilor. Ce strașnică e tranziția asta de la apă dulce la Vivek Oji și ce bine prinde contur în mintea mea și această a doua carte, chiar dacă am citit-o prima. Și cea mai mare bucurie a fost să mă întorc astfel la Emezi și să-i descopăr începuturile. Romanul a fost nominalizat la PEN/ Hemingway Award și la Women’s Prize for Fiction și pe (mare) bună dreptate. De asemenea, vă rog să notați cât de superbă e coperta.
M-a fascinat cât de natural a inserat spiritualitatea în roman — nu există aici urme de îndoială sau ceva care să presupunem că avem de-a face cu o metaforă pentru altceva (ca nebunia în sine, dar sigur că noi putem citi cartea și astfel). Akwaeke Emezi se avântă cu multă hotărâre în supranaturalul spiritelor rele ogbanje pe care le aduce în viața de zi cu zi a Adei și a căror manifestare interioară se reflectă și în scris pentru că narațiunea este predominant din perspectiva lor (Noi). E foarte agilă scriitura din punctul acesta de vedere și mi-a plăcut tare cât de puternică și hotărâtă a fost proza, nu par a exista nici piedici și nici îndoieli și siguranța cu care scrie Emezi te cucerește treptat.
“În cosmologia Igbo, ogbanje sunt “cei născuți cu un picior dincolo”. Copii care se nasc în aceeași familie, pe parcursul mai multor generații, pentru că au ceva de rezolvat, spune legenda nigeriană. Oameni cu nostalgia morții, rupți între eros și thanatos, am zice noi, europenii. Ada este un personaj unic ca alcătuire, care ne lasă să intrăm în firidele de marmură ale minții ei ca să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.”
Descriere coperta 4
Ala, pitonul și drumul către nebunie
Avem de-a face cu Ada, această fată care atunci când s-a născut a făcut-o sub auspiciile cel puțin îndoielnice (sau, din contră, orice dar nu îndoielnice) ale unei chemări, a fost cerută o copilă, iar Ala, un (soi de spirit) piton, și-a trimis din copiii în interiorul ei. Astfel aceste spirite ogbanje au început să trăiască, să crească și să coexiste înăuntrul ei, îndemnând-o să facă anumite lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut, îndrumând-o spre nebunie, dezastru și autodistrugere: dar nu pentru că ar urî-o, ci pentru că asta este împlinirea lor. Totodată au grijă să înlăture din esența și conștiința Adei acele lucruri din copilărie care i-ar face și mai mult rău dacă și-ar aminti, iar până la nașterea unui spirit individual (sinebestie), Asughara, aceste spirite ogbanje sunt doar noi, ca niște voci interioare, puternice ale Adei care adesea o controlează sau îi controlează emoțiile într-atât încât să nu știe ce se întâmplă cu ea, dacă e deprimată, tristă sau pur și simplu nebună. E de o frumusețe tranșantă proza lui Emezi și datorită acestor presupoziții ale Adei, gândurile ei, emoțiile, această relație cu spiritele care trăiesc înăuntrul minții ei într-un spațiu ca din marmură. Totul e fascinant de urmărit, dar mai ales acest parcurs de la nașterea ei până la descoperirea a ceea ce trebuie să facă, de fapt, pentru a se împlini pe sine nu ca Ada, ci ca ei toți împreună, Ada cu aceste spirite, ele nefiind nimic fără ea, ea nefiind nimic fără ele. Transcriind retrospectiv această călătorie, mi s-a făcut pielea de găină.
Focul spiritelor ogbanje
Ai totodată ocazia să te întâlnești cu un tip de spiritualitate și terminologie pe care altfel poate nu o găsești atât de ușor. Întâmplător, mai întâlnisem termenul ogbanje și înainte, dar sunt o grămadă de alte lucruri pe care nu le știam și care m-au fascinat, această spiritualitate africană este atât de diferită de cea europeană încât cred că e ușor să-i cazi pradă și să te înghită. E cu atât mai cuceritor cu cât Akwaeke Emezi nu îngenunchează în niciun fel în fața îndoielii, fiecare mic lucru este cuprins cu totul și din mâinile sale magice iese o poveste nu credibilă, ci adevărată, se naște o Ada care are o împlinire clară și ale cărei încercări de trecere prin viața asta adesea atât de crudă și virulentă se întețesc datorită focului spiritelor ogbanje.
Ce e cu atât mai fascinant e că Emezi nu rupe spiritualitatea în două, ci le face și lui Yshwa (Isus) și lui Saint Vincent loc. Toate acestea care trăiesc în interiorul Adei au acces la ea și la exteriorul ei, la modul în care se manifestă sau reacționează, așa că adesea ea însăși îi lasă controlul Asugharei sau lui Saint Vincent, adesea chiar ea se simte spulberată și slabă în fața existenței și își întoarce privirea către aceste spirite care conviețuiesc cu ea — despre această legătură vom afla, treptat, din ce în ce mai multe, și eu una am fost foarte mulțumită cu finalul și modul în care a fost împachetat totul.
Ce îmi mai place la nebunie la Emezi este apetența pentru sexualitate și erotism pe care nu doar că nu le vulgarizează, ci le aduce în sânul narațiunii cu o naturalețe superbă, pentru că oricât de crud sau vizual ar fi un gest, este absolut natural — ce vreau să spun prin faptul că nu le vulgarizează este că nu face caz din ele, ci aceste aspecte există și trebuie să existe. Faptul că Ada are relații, faptul că Asughara este un sinebestie care se hrănește cu apropierea și actul concret, fizic, pentru care atingerea și controlul sunt fundamentale, faptul că acea Ada care iese la iveală prin Saint Vincent este foarte aproape de a fi transgender și de a neutraliza genul și identitatea prestabilită, toate acestea se așază cât se poate de firesc și aduc nu un plus de exotic, ci de calm și liniște. În parte pentru că acestea par a fi manifestări firești ale acestor spirite-bestii care conviețuiesc cu Ada, dar totodată și pentru că personajul nostru este bine așezat între real și nereal, între văzut și nevăzut, și toate aspectele existenței cu cele văzute și nevăzute nu se lovesc de ea, ci o pot conduce undeva.
Cartea asta îmi doresc să o fi citit mai lent, dar nu am putut
Absolut captivant pentru mine a fost conceptul ăsta care stă în spatele conceptului de ogbanje, cei născuți cu un picior dincolo. E fascinantă nu doar această presupoziție a dualității, probabil privită astfel doar prin ochi occidentali, dar întreaga imagine pe care am reușit să mi-o creez asupra acestor spirite (rele, menite să dezbine, să distrugă, să aducă nebunie) mi-a hrănit și mie imaginația și un oarecare interes pentru un tip de spiritualitate despre care nu știam, în definitiv, mai nimic. Mă gândesc încă la tot acest cadru bizar, absolut puternic al Alei, pitonul din ale cărei ouă frațiisurorile bestii au ieșit și o parte din ei s-au strecurat înăuntrul Adei, aceste lucruri menite a fi ridiculizate dacă ar fi spuse cu voce tare, dar totodată care în această narațiune sunt de o grandoare și atracție irezistibile. Nu există nimic prea mult, nu există nimic prea puțin, există o grămadă de intensitate care te pune cu botul pe labe și care te lasă cu gura căscată. Sunt multe lucruri în privința cărora simt că nici măcar nu m-am decis — cartea asta îmi doresc să o fi citit mai lent, dar nu am putut.
M-a acaparat în întregime și nu mi-a dat voie să exist în afara ei. Așa cum nici ogbanje din interiorul Adei nu o pot lăsa să trăiască chiar în afara lor, poate doar atunci când este atât de fericită încât le poate lăsa să doarmă în voie. Dar întotdeauna personajele străbătute de spirite rele sunt cele care nu au liniște și care nu o vor avea pentru mult timp nici atunci când întâlnesc fericirea, fie pentru că nu sunt întregi, fie că există acolo un preaplin care trebuie revărsat în altă parte. Poate că Ada este un personaj tipic din punctul ăsta de vedere, poate că nu — adesea ți-e greu să o vezi ca o persoană singură, independentă, și nu ca pe o vasală a bestiilor. Alteori ți-e greu să le înțelegi tocmai pe ele fără Ada, chiar dacă narațiunea vine dinspre ele.
Emezi te cucerește cu stilul său și cu detaliile pe care le livrează și neașteptat, și sigur în același timp — îmbină superb concretul cu spiritualul și reușește să scrie nu doar frumos, ci și foarte interesant despre un subiect pentru care, poate, nu aș fi prezentat neapărat curiozitate dacă aș fi citit o descriere. Nu te lăsa păcălit, însă, de acest titlu bunuț, Apă dulce. Nu te lăsa păcălit de faptul că aici sunt niște spirite rele, obganje, și nu e nimic serios, doar o simplă trecere. Tocmai că nu e doar o simplă trecere, cartea lui Akwaeke Emezi trezește multe în tine și te face să te gândești la propria identitate, la sinele ca multiplu, la tine care iei decizii și nu poți lua decizii în același timp, la nebunia personală — mai mult sau mai puțin clinică, la anxietate, poate chiar depresie și sinucidere, la bun și rău, frumos și urât, la violență și candoare. E o carte care vorbește bine și despre spiritualitate și erotism, dar și despre identitate, afișând-o prin gesturi și în conexiune cu Saint Vincent și Asughara, dar care, la fel ca Moartea lui Vivek Oji, ne reamintește de cât de diversă poate fi identitatea și cât de importantă este libertatea asumării acesteia.
E și superbă și se citește și repede, așa că nici nu știu cum să v-o recomand mai degrabă. O găsiți la editura Vellant (vellant.ro), dar și în diverse librării online și fizice. V-o recomand cu inima deschisă și aștept să-mi ziceți cum v-a plăcut, că n-a trecut pe lângă mine cartea asta. Ba chiar simt c-o să rămână multă vreme. Acum sunt foarte curioasă să-i citesc și cartea-memoir, Dear Senthuran: A Black Spirit Memoir. Să vedem cum mă mai cucerește Emezi!
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.