Mihail Victus: “Scriu de când eram copil. Nu ştiu alt mod de a fi.”

În episodul 6 l-am invitat la Perfect Contemporan pe scriitorul Mihail Victus. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Cu Mihail Victus am vorbit despre romanele sale, Fracturi (Ed. Vremea), Toate păcatele noastre (Ed. Litera, Biblioteca de proză contemporană cu care a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori organizată de Agenţia de carte), dar puţin şi despre textele publicate în antologia de proză fantastică, Treisprezece (apărută tot la ed. Litera). Ne-a povestit despre faptul că scrie de când era copil şi că acest lucru constituie o normalitate pentru el, ne-a împărtăşit câte ceva despre ce stă în spatele procesului scrierii, planificarea, controlul şi am resimţit ascultându-l pasiunea pentru scris şi determinarea, două lucruri pe care le admir mult. El este şi co-fondator al revistei digitale LiterNautica.

🎧 Ascultare plăcută!

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.

Câteva lucruri pe care ni le spune Mihail:

Scriu de când eram copil. Asta e starea normală pentru mine. Nu ştiu alt mod de a fi. Scriu de zeci de ani şi e obişnuinţă.

E un roman despre minciună (despre Fracturi).

Am vrut să vorbesc despre îndoială. De aici am pornit. (…) Pe parcurs au apărut personajele. (despre Toate păcatele noastre).

De ce am ales să scriu din perspectivă feminină? Şi pentru că am vrut să fac ceva nou, diferit de romanul anterior, dar şi pentru că (…) perspectiva surorii mi s-a părut nu doar cel mai provocator, dar care ar reuşi să pună cel mai bine în evidenţă subiectul cărţii.

Am un final spre care vreau să mă îndrept. Dar nimic nu e bătut în cuie.

Mie îmi place genul ăsta de scriitură care lasă cititorul să mai completeze spaţiile goale – spaţii goale care nu există în mintea scriitorului.

Ce cititor poate fi mai ideal decât noi înşine? Scriu de parcă m-aş adresa mie cititorului.

Pe Mihail Victus îl găsiţi şi la mihailvictus.eu, puteţi citi şi recenzia mea la Fracturi, dar şi la volumul Treisprezece. Tot la el pe site găsiţi o serie de interviuri şi recenzii care v-ar putea interesa: interviuri/recenzii.

Mulţumim!