Pasagerii, Monica Tonea

Pregăteam o salată de varză din care urma să mănănc (din nou) doar eu (absolut delicioasă) când mi-am amintit de cartea asta despre care nu v-am vorbit încă și care m-a acompaniat la udatul verzelor seara târziu. Pentru că, ai ghicit, mi-am făcut o salată de varză din verzele îngrijite&udate de mine și de tatăl meu vara târziu/toamna devreme. Citeam pe vremea aia Pasagerii de Monica Tonea, mă dădeam cu spray antițânțari și, în cele mai cool outfits (care includeau papuci roz+curcubeu de plastic, rochițe albastre sau colorate și hanorac pătat de făină și aluat) udam verzele cu motanii Yuyu și Griul ținându-mi companie. Pe vremea aia erau și ei mai supli și mai activi, iarna i-a transformat în niște leneși miorlăitori (dar asta e altă discuție). Mă gândesc cu drag la cartea asta pentru că am petrecut destul de mult timp cu ea, dar și pentru că Monica Tonea scrie cu căldură. Pasagerii păstrează ceva din atmosfera pe care am întâlnit-o și în Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana-Maria Stăncescu despre care deja v-am scris. Sigur că poate un element comun este spațiul străin (Franța, Parisul) și un altul personajul-femeie la 40 de ani care se poate (re)descoperi printr-un incurs în trecut/amintiri, dar cred că există aici și un ton similar — cel puțin eu am identificat ceva aici, cu toate că stilurile lor sunt destul de diferite.

Cu Pasagerii și verzele grozave

În Pasagerii ne întâlnim cu Ilona, Sergiu și Mattias și trecem prin narațiunea împărțită în patru părți și prezentată din două unghiuri: scrisorile lăsate de Sergiu (ultima parte) & relatările prezente și exacte ale Ilonei (cu mici și mari incursuri în trecut/memorie). Ilona rememorează relația ei cu Sergiu în contextul iubirii ei cu Mattias — într-un moment de răscruce pentru că, așa cum vei descoperi cititnd, Mattias și Sergiu au o legătură specială. Poate că cineva ar putea spune că aici e vorba și de un anumit tip de triunghi amoros și cred că ar avea din multe puncte de vedere dreptate. Cred că ce m-a atras pe mine la cartea asta a fost modul în care a fost narată, personajele cu care am relaționat mai mult sau mai puțin, dar care m-au atras destul de tare și pur și simplu modul în care ești condus dintr-un punct în altul. Deși de regulă nu citesc romane de dragoste sau care au în centru o tematică a iubirii/despărțirii etc, în ultima vreme am ajuns la mai multe cărți de genul ăsta și cred că m-au atras destul de tare. De pildă, de curând am terminat Mă găsești când vrei de Lavinia Braniște sau Nimeni nu se salvează singur de Margaret Mazzantini, aceste două cărți fiind la rândul lor preocupate într-un mod sau altul cu problematica iubirii și a toxicității și sunt cât se poate de diferite din foarte multe puncte de vedere. În Pasagerii avem ocazia să ne întâlnim cu două tipuri distincte de relație amoroasă, și bărbații la rândul lor fiind destul de distincți, cu toate că au… foarte multe lucruri în comun. Însă e interesantă paralela asta între relația toxică cu Sergiu și cea, mai nou, imposibilă cu Mattias — diferențele de vârstă, de personalitate, de peisaj, spațiere și altele asemenea construiesc foarte frumos povestea. Așa că, într-un sens, am putea spune că e o carte despre iubire, toxicitate și diferențe. Amestecă-le pe toate într-o călătorie sau două cu mașina, schimbă de câteva ori peisajul și limba și o să te transformi într-o pasageră tu însăți.

un roman de dragoste care explorează un soi de triunghi amoros (Ilona-Sergiu-Mattias), cu o narațiune treptată și dezvăluiri asemenea, povestea și personajele construindu-se tocmai pe marginea acestei narațiuni progresive. Nelipsită de: iubire toxică, despărțiri, posibilă iubire imposibilă, reflecții, mix spațial România-Franța (și de limbaj), descrieri generoase și un fel “călduros” de expunere a poveștii.

La Pasagerii e ușor să intri și să cazi în narațiune. Monica Tonea mi se pare că știe să-și dirijeze personajele și să se miște lesne în abundența narativă — și cu descrieri, și cu reflecții și cu lucruri cât se poate de concrete. Romanul în sine începe cu o anumită bruschețe care nu mi-e necunoscută: suntem introduși în narațiune printr-o scenă exactă, dar misterioasă, plonjăm în poveste și ne întâlnim direct cu personajele despre care nu știm nimic. Dar sunt conturate firesc și hotărâtor, ceea ce are marea capacitate de a ne influența&convinge din prima. Îmi plac mult cărțile care încep cu o anumită exactitate și cu niște personaje despre care nu e necesar să spunem tot felul de lucruri din primele pagini, pe care le descoperim treptat. Personajele, personalitatea, trecutul, toate cele ale-lor sunt dezvăluite pe rând și cu grijă.

A apăsat pedala până la podea, iar eu am început să cântăresc pierderile. Fiatul nostru mic, negru ca păcura, înghițea serpentinele cu lăcomie năucitoare și, brusc, am știut: nu voiam să se curme totul dintr-o neatenție, cum îmi trecuse mai devreme prin cap. Râvna distructivă dispăruse. Survenise mecanismul de autoconservare. Cu care mă luptasem toată viața. Mereu primase, chiar și în cele mai disperate clipe.

(…)

— (…) Nu-nțeleg nimic. Zi ce vrei să-mi faci cu confesiunea ta?! Putain, visez, sau ce: și eu și soră-mea am fost ilegitimi?! Pe bune?!

Pasagerii, Monica Tonea, 2021, CDPL, pag. 9

Ne scufundăm în poveste și astfel începem să călătorim dintr-o zonă în alta — fie că vorbim despre trecut, prezent, viitor (din perspectiva trecutului, de exemplu) sau despre spații concrete diferite (România, Franța). Acest mod de a spune o poveste prin dezvăluire treptată și întoarcere la anumite pasaje din trecut, importante pentru poveste și pentru conturarea personajelor, mi-a plăcut întotdeauna, mai cu seamă când e făcut atât de bine și natural și poate chiar constituind (o parte din) esența cărții. Nu cred că m-am îndrăgostit cu adevărat de vreunul dintre personaje — cu toate că Mattias are acest mare potențial de a fi cât se poate de fermecător, însă modul în care e scrisă cartea m-a atras cu siguranță cel mai tare. Și cel mai fain este poate faptul că are un final în oarecare măsură deschis și lasă posibilitatea unei continuări. Relația toxică dintre Sergiu și Ilona cred că are un sfârșit destul de clar sau e posibil să primească unul tocmai prin această încheiere (mai ales că jucăm în liga sentimentelor & amintirilor), dar tot ce înseamnă relația dintre Mattias și Ilona ar putea deveni, lesne, un teren fertil, alambicat și plin de tot felul de jonglerii misterioase și palpitante.

Există ceva care cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost mai puțin prezent. Sunt anumite ticuri verbale și anume formulări narative care se tot repetă — cu toate că înțeleg funcția asta narativă a repetiției și cred că adesea poate fi un lucru foarte interesant, mi se întâmplă totodată să îmi doresc să fie în cantități mai mici. Așadar, cred că au fost cam multe de “fără doar și poate,” “pasămite” etc — dar și faptul că același tip de limbaj marchează și narațiunea Ilonei, dar și a lui Sergiu, ceea ce face ușor dificilă separarea celor două voci. De asemenea, un alt detaliu care a ieșit în evidență ca un soi de noncorcondanță cu narațiunea a fost limbajul pe alocuri grafic care nu părea să se potrivească cu tonul și maniera în care conversau personajele. Dialogurile în care se întâmplă ceva important nu sunt în mod necesar fluide întotdeauna, ci mai degrabă lungi, descriptive și reflexive, ceea ce am simțit că s-a potrivit cu contextul, stilul cărții și modul în care a fost conceput totul. În acest context mi se pare că anumite replici atribuite personajelor nu s-au potrivit întocmai — dar îmi dau seama că asta poate fi o chichiță destul de personală, mai ales pentru că personajele, mai ales Mattias, vorbesc într-un mix lingvistic, română amestecată cu franceză și uneori engleză (ceea ce s-ar potrivit, de altfel, chiar bine). În orice caz, cartea Monicăi Tonea mi-a ținut companie foarte bine și a fost o încântare s-o citesc.

Mi se pare excelentă pentru vacanță pentru că are mai multe pasaje care includ călătoria, pentru că personajele noastre în sine sunt niște pasageri prin viață & prin spațiu, și din punct de vedere metaforic, dar și precis, se mișcă mult și întâlnești mai multe fețe culturale și spațiale. Totodată, e o lectură plăcută din multe puncte de vedere și îți dă pe alocuri o senzație bună, cu toate că nu e vorba întotdeauna de lucruri plăcute și distractive (au contraire). Cred că asta se datorează mai cu seamă căldurii cu care scrie autoarea. Mai e și faptul că eu am început cartea asta pe plajă, de fapt, într-un weekend când m-am campat pe o plajă superbă, era un vânt groaznic și ne-a intrat nisip peste tot, inclusiv în mâncare și telefoane, husa mea distrusă și ecranul zgâriat sunt doar două dovezi ale acelui weekend vijelios superb, dar primele pagini au fost cu mine atunci, în zilele alea de vacanță și asociez involuntar Pasagerii cu o stare de bine, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Las aici booktrailerul. A apărut în 2021 la Casa de Pariuri Literare și poate fi cumpărată de la cdpl.ro, cărturești.ro, libris.ro și din diverse librării fizice. De asemenea, îți recomand și acest interviu cu autoarea realizat de Oana Borviz la pepit.ro: Am avut mereu un simț de conservare acut, am știut dintotdeauna să mă pun la adăpost.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *