Tot ce i-am promis tatălui meu este primul roman al Ioanei Maria Stăncescu, apărut la editura Trei și nominalizat la Premiile Sofia Nădejde de anul ăsta. Și pe bună dreptate. Am terminat aseară de citit cartea asta și am știut că o să vreau să scriu puțin despre ea.

Îmi amintesc că primele pagini nu m-au impresionat. De fapt, am avut un gând-regret care mă măcina pentru că voiam să ador cartea asta și posibilitatea ca asta să nu se întâmple mă cam paraliza. Începând cu pagina 23 am îndoit un colț, pentru că sunt un cititor monstru, și am tras niște linii verticale, câteva orizontale cu un creion ascuțit în ambele părți. Și atunci am știut, gata, mi-s puse cătușe mici, frumoase, perfecte pentru încheieturile mele delicate. Rămâne de văzut dacă pufoase și roz sau nu. În orice caz, nu mă mișc, aici rămân submissive, cuminte, the safe word is Paris. Și bine am făcut.

O să intru direct în pâine ca să onorez corespunzător vorbele mamei mele despre mine, Ramona, tu ești cam din topor așa. Cartea asta vorbește foarte realist, foarte adevărat, foarte pătrunzător despre faptul de a fi femeie și mamă, despre sacrificiu și despre dorință, despre nevoie și despre alegere. Ioana Maria Stăncescu a scris un roman despre complexitatea femeii-mamă-femeie cu mare naturalețe, o proză directă și deloc simandicoasă, dar care ajunge fix unde trebuie. Personajul mi s-a părut foarte natural și povestea m-a purtat (ceea ce e mereu bine), dar cel mai tare și cel mai tare mi-au plăcut tocmai acele mici ‘observații’ despre faptul de a fi mamă, împletite atât de rău câteodată cu dorințele (celelalte) ale femeii.

E greu, mi se pare mie, să scrii o carte despre dorință într-un fel care să nu deranjeze, să nu fie prea pe față, să nu dea în cap cuiva sau, în orice caz, să nu pară că vorbești doar despre sex (oricum nu e cazul). Și e și mai greu să scrii o carte și despre femeia care e și mamă. Riști s-o dai în clișee. Riști să ți se spună că prea ai scris despre maternitate și nimic altceva. Dar nu e cazul aici. Deloc. E o carte care nu e poate îmbibată de o narațiune menită să stârnească emoție și lacrimi, ci care te face să te oprești și să-ți spui, Da. Fix așa e.

Și nu pentru că ar fi vorba despre tine, și nu pentru că ai trece tu neapărat prin aceleași situații, ci mai degrabă sau mai ales pentru că recunoști acolo atât de multe lucruri pe care le-ai văzut cu ochii tăi. Și tu ai în viața ta cel puțin o femeie care trece prin asta, cu sau fără boala oribilă a cancerului la sân. Și tu știi cel puțin o femeie care dă o luptă între faptul de a fi mamă și faptul de a fi femeie. Și tu ai cunoscut cel puțin o femeie care nu știe că-și poate însuși limbajul dorințelor proprii. Care nu știe cum să dea la o parte bariera fără să o trântească. Care nu mai știe cum să ajungă complet la ea însăși și ce înseamnă toată această neputință și frustrare.

În fine, poate că toți cunoaștem o mamă epuizată. Poate și noi știm o femeie-mamă care se simte vinovată pentru aerul pe care-l respiră în absența copiilor ei, și uneori, după cum o să vezi la Ioana Maria Stăncescu, uneori a fi mamă înseamnă a fi mama tuturor, nu numai a copiilor. Și poate o să simți și tu, citind acest roman, ce greu e asta. Nedrept. Epuizant. Și cum eliberarea doare și e îmbibată de vinovăție. Pe care n-ar trebui s-o simțim niciodată. Dar e acolo. Și dacă dispare vreodată cu totul, o face greu. Mă gândesc la un vers de Veronica Ștefăneț, “plăcerea va veni și va dura” (din volumul scrum, poemul ‘când văd primii bujori’ pe care-l poți asculta pe instagram într-un videopoem). Mereu am simțit și o urmă de durere în versurile astea și o regăsesc în senzație în romanul ăsta. Într-un fel, o durere plăcută. În sensul în care a meritat totul când ai capturat imaginea asta.

Am îndoit multe colțuri. O să fiu sinceră cu voi. Sunt sigură că m-a impresionat atât de tare și pentru că trăim o pandemie, pentru că sunt mamă și pentru că știu ce înseamnă să încerci să găsești un spațiu doar al tău, fie el și unul interior. Pentru că știu ce înseamnă multe din lucrurile despre care vorbește Ioana Maria Stăncescu în cartea asta. Mi s-au părut cu atât mai autentice cu cât au venit la mine, toate aceste lucruri, când eram cel mai dispusă să le citesc. Și, desigur că, din unghiul ăsta, sunt tare curioasă cum ați perceput voi romanul. Ce v-a marcat, ce nu, ce vi s-a părut autentic sau nu. Sunt curioasă cum au citit femeile fără copii, cum au citit bărbații acest roman, așa că do share (mă găsiți pe instagram pentru discuții despre carte, aici). Sunt conștientă că o parte din percepția mea este influențată de propriile experiențe. Și, sincer, ăsta nu-i un lucru rău deloc. Mai ales că-mi amintesc cu o precizie tranșantă anumite gânduri și impresii pe care le aveam despre faptul de a fi femeie-mamă-femeie și înainte, chiar în adolescență. Cu atât mai mult îmi pare că Ioana Maria Stăncescu scrie în mod autentic, în mod… real, palpabil, foarte cu sens și fără melodramă despre acest fapt. Și cred că merită toată atenția noastră.

De asemenea, n-aș vrea să credeți că asta e așa, o carte, doar despre acest fapt de a fi mamă și femeie și că doar atât o să găsiți aici. Cu siguranță nu. E o poveste întreagă, personajul este foarte bine creat, spațiile sunt foarte autentice (București-Paris, România-Franța), e un roman plin de lucruri pe care să pui mâna, pe sunete pe care le recunoști, imagini care-ți sunt familiare, sentimente portretizate cumva, dacă nu-s impertinentă, într-un mod care ne e… la îndemână. E povestea unei femei cu cancer la sân și tot demersul tratării acestei boli este prins în poveste împreună cu fragmente despre personajul nostru, despre Ada. Despre cine este ea, despre rolurile ei și despre… relația cu tatăl ei, pe care o denunță în mod evident deja titlul. Vorbește foarte ușor despre tranziție, despre ce înseamnă să fii prins în corpul unui adult, despre individualitate și despre schimbare. Schimbare care vine și de la trecerea timpului, nemiloasă, dar pe care n-o poți opri și nici controla și gândul că, hey, de ce trebuie să port și responsabilitatea acestei schimbări pe umerii mei? Dacă vrei și te interesează mai mult asta, îți zic doar că e o carte bună. Cu un personaj foarte fain. Cu o poveste care o să te prindă. Scrisă tare bine. Și care, la final, s-ar putea să te lase cu multe. Poate chiar și cu un zâmbet.

Cineva-mi spunea că ce nu i-a plăcut a fost lipsa emoției. Și, în primă instanță, i-am dat dreptate în acest sens în care nu mi se pare că este o carte scrisă cu emoție. Nu mi se pare că e o carte menită, în sensul ăsta, să te facă să plângi sau… în orice caz, o carte care vrea să-ți dea la gioale. Cum se zice. Nu pare că asta vrea să facă. Vrea să-ți zică ceva. Vrea mult să-ți spună o poveste, așa cum e ea. Și mie povestea asta mi-a vorbit bine de tot.