Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii de Kenzaburo Oe

Cartea lui Kenzaburo Oe are un titlu terifiant. Probabil mulți s-au revoltat și mulți se revoltă când aud/citesc titlul (poate în special mămici sensibile): CUM SĂ PUI UN ASEMENEA TITLU? Lăsând la o parte răspunsurile evidente cu privire la libertatea de expresie/în scris, autenticitate literară și toate cele de acel gen, este probabil destul de evident pentru unii că un astfel de titlu ascunde un mesaj. Și vrea să atragă, să șocheze, să sublinieze ceva ce poate nimeni nu ar vrea să sublinieze vreodată. Pentru unii cu un umor mai negru, poate este atrăgător prin ipostaza unei ironii de vreun fel. În orice caz, s-ar gândi mulți la prima vedere, aici trebuie să fie un mesaj… La prima vedere (și la ultima, pentru mine) acest titlu promite să doară și să-ți spună ceva ce nu ai vrea să citești. Pentru că s-ar putea să fie prea adevărat.

Bineînțeles că despre asta este vorba. Kenzaburo Oe scria cartea asta în 1958, la 4 ani după apariția romanului lui Golding, Împăratul muștelor. Dar autorul japonez scrie cartea aceasta la 23 de ani. Conținutul mi se pare de o maturitate fantastică luând în considerare acest detaliu (în plus, este foarte bine scrisă și captează aproape la rece unele aspecte; vine după tragedia Hiroshima și Nagasaki; doare). Trebuia Oe să-și aleagă titlul cu mai multă grijă? Din contră. L-a ales perfect…

Dacă în Împăratul muștelor aflăm (și) că oamenii au pe lângă instinct de supraviețuire și un fel de răutate intrinsecă care trebuie educată (și totodată ajungem să pricepem importanța civilizației, culturii, protecției, siguranței date de o comunitate etc), în cartea lui Kenzaburo Oe învățăm ceva mai mult. Învățăm că evenimentele istorice și viața grea, în general, înăsprește omul. Învățăm că și adultul poate greși (o, ba chiar mai mult decât un copil rău și needucat), învățăm că acolo unde copilul rău e arătat cu degetul și eventual altoit pentru purtarea lui groaznică, adultul greșește de zece ori mai rău și nu își asumă nici măcar rușinea faptului. Aflăm că războiul este un lucru cumplit care își lasă amprenta asupra celor mai mici aspecte ale existenței umane. Aflăm că omul poate să fie rău, rău, foarte rău, și că viața e tare nedreaptă adesea. Aflăm că dacă lucrurile ar fi fost într-o armonie mai mare, poate că lucrurile ar fi fost mai bune.

Kenzaburo Oe e o figură pe care trebuie s-o respecți. Este democratic în gândire și a fost întotdeauna just și foarte extrovert în opiniile sale libere și activiste într-un fel, deși atât de departe de noi. În Japonia, simpla renunțare a unui premiu de sub peceta Împăratului într-o anumită perioadă este/a fost un afront destul de serios. Tot ce-am citit fugitiv despre Kenzaburo Oe a atras de la sine o undă de admirație și respect, ajutându-mă să-i văd opera dintr—un alt unghi. Am mai citit și J. Ființa sexuală și 17  și probabil le văd și pe acestea într-un alt unghi acum, dar Stârpiți răul de la rădăcină (…) îl consider un fel de must-read. Din două puncte mari de vedere:

  1. Pentru a înțelege cât de tragic poate fi războiul nu doar pentru cei care participă activ la el și nici măcar doar pentru aceia care sunt victime directe, mai mult sau mai puțin. Pentru a înțelege că un răzoi distruge calmul chiar și acolo unde credeai că nu o să pătrundă nici măcar un firicel de discordie.
  2. Pentru a înțelege ce înseamnă, de fapt, un copil “rău”. Pentru a înțelege că această sintagmă pe care noi adulții o oferim cu asemenea ușurință copiilor se naște în primul rând din neputința și lipsa disponibilității noastre de a face lucrurile altfel.

Omul are nevoie de compasiune, de înțelegere, de educație, și da, de un sistem și de o comunitate care să îl îndrume, care să îi pună frâu. Aparentul protagonist fără nume al acestui roman înțelege acest lucru: că dacă vor intra în panică și se vor purta ca niște bezmetici, acela este sfârșitul. Lucrurile astea le învățăm foarte bine și din romanul lui Golding. În cartea lui Kenzaburo Oe aflăm mai multe despre răutatea oamenilor și despre disponibilitatea și ușurința cu care adultul dă vina pe un copil deja stigmatizat ca fiind rău, corupt, molimă a societății etc. Aflăm că acești țărani dintr-un sătuc nordic al Japoniei sunt înrăiți și de timpuri și de viața grea, ei sunt o comunitate strânsă și cu propria lor dreptate, gata să își asume riscuri, dar mai ales să manipuleze și să elimine/distrugă acolo unde ei cred că este necesar pentru binele comunității lor. Și nici abandonul nu le e străin. 

Cartea urmărește povestea unui grup de băieți ‘delicvenți’ de la școala de corecție, trimiși cu un instructor departe de ‘sediul’ lor din cauza evenimentelor istorice (al doilea război mondial, amenințarea bombei nucleare). După ce ajung cu mare dificultate la locul din munți, ei sunt lăsați pe mâna unui grup de țărani în vreme ce instructorul se întoarce după un alt grup de copii delicvenți de la școala de corecție pe care să-i aducă în același loc. Dar după plecare instructorului, copiii delicvenți și răi sunt închiși într-o clădire, li se dă de mâncare ceva ce ei ușor numesc ‘mâncare de porci’ și a doua zi sunt mânați de la spate cu pușca de un fierar, li se pun sape în mâini și sunt puși să sape și să îngroape o sumedenie de cadavre de animale (pisici, câini)… în timp ce copiii din sat privesc cu curiozitate, iar fierarul nu se dă înlături de a le declara evidentul (că pușca nu o ține de formă, să nu le vină vreo idee să folosească sapele drept arme împotriva lui).

Conținutul cărții nu e tulburător, e șocant, anumite pasaje sunt cumva prea greu de citit pentru nedreptatea lor și pentru realizarea faptului că oricât ai vrea să le crezi o metaforă, nu prea au cum să fie. Rămâi cu un gust amar și cu o tristețe, poate chiar și o furie mai mult decât verosimilă împotriva acelor adulți, împotriva sistemului, împotriva realității istorice… Și, într-un final, un suspin. Iată de ce e atât de potrivit titlul ales. Pentru că un altul nu ar fi putut spune același lucru și pentru că tocmai acesta îți declară cât se poate de clar conținutul romanului. E nasol și doare. Și ce poți face?

Mie mi-a plăcut mult, deși e destul de înfiorător. Este cu atât mai înspăimântător cu cât te gândești că a fost scris de un tânâr de 23 de ani care, atunci când era în școală era întrebat de profesorul lui ce ar face dacă împăratul i-ar spune să moară… Iar el ar fi răspuns de fiecare dată că dacă i s-ar fi cerut acest lucru, și-ar fi făcut seppuku (harakiri, tăierea burții, ritualul sinucigaș japonez specific samurailor). Seara când seă băga în pat se gândea cu groază și rușine că în ciuda celor declarate profesorului, el voia să trăiască… Kenzaburo Oe s-a născut la 1935. Când privești astfel lucrurile, începi să-l vezi pe autor ca pe un erou.

Nu e ușor de citit. Cum poate pentru unii nu va fi ușor de înțeles/înghițit anumite pasaje de o sexualitate anume (o temă recurentă în scrierile lui Kenzaburo Oe). Personal, mi se pare cu atât mai fascinant de explorat acest lucru cu cât compar ce a fost Japonia din punct de vedere al sexualității și ce a devenit (o instanță tragico-comică în fața căreia rămâi înmărmurit, să fi fost tranziția aceasta dubioasă și o vină a războaielor?)

Iar cei care încă se uită cu groază și scârbă la titlu… e posibil să-și fi atins scopul. Problema e că în această carte țăranii, instructorul, întreaga societate fix asta face: stârpește răul de la rădăcină, se descotorosește de acei muguri care nu-s buni și care trebuie rupți ca să crească restul culturii armonios. Dar uită că oamenii ăștia mici și răi (aka copiii de la școala de corecție) nu sunt mugurii unui pom, ci progeniturile speciei ‘ăstea’ de oameni, ai ăstor adulți care știu mai bine. E o lecție, titlul ăsta. Think of that.

Mai citim. Mai vorbim.

PS: For a change, sunt și eu de acord cu niște recenzii de pe spatele cărții. În special cu prima :).


Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *