Fracturi, Mihail Victus

aici poţi asculta varianta audio a acestei postări/ impresii de lectură despre Fracturi/ Mihail Victus

Pe Mihail Victus l-am descoperit în antologia de proză fantastică publicată la editura Litera anul acesta: Treisprezece (despre care deja v-am scris și am semnalat preferința pentru prozele acestuia). Am fost tare curioasă să-l mai citesc și, din fericire, aveam deja Fracturi (debutul său în roman) în bibliotecă așa că m-am pus pe citit. Mihail m-a atenționat că o să fie o lectură foarte diferită de ceea ce am găsit în prozele fantastice din volum — și a avut, desigur, dreptate.

“Fracturi” este un roman psihologic simplu cu o poveste destul de întâlnită: un personaj arogant, cinic, începe să scrie o “scrisoare” în care să își explice acțiunile și comportamentul unor persoane care par să fi stârnit în el un soi de scânteie a moralității până atunci complet absentă (aici voi mărturisi că mi-a plăcut foarte mult începutul și primele 20-30 pagini sunt preferatele mele). În urma unui accident din care personajul nostru a evadat într-un mod lipsit de etică, acesta nu pare a fi consumat tocmai de remușcări, ci începe o autoanaliză la rece asupra propriei persoane, căzând astfel într-o atitudine destul de intuitivă: aceea a unui personaj care se critică singur din punct de vedere rațional, recunoscând tototdată că nu simte nicio remușcare și autodenunțându-și caracterul defectuos & oportunist (ceea ce nu-l oprește adesea de a semnala dualitatea bine-rău care caracterizează ființele umane, un lucru pe care cred că-l face într-un mod seducător). Sunt mai multe scene destul de clișeice în carte: antreprenorul fără suflet, scena extraconjugală în care avem parte de niște descrieri ale personajului feminin destul de aride (de asemenea, dintr-o perspectivă masculină și ea destul de tipică), tipologii de personaje care nu ies din schema și jocul lor psihologic, devize existențiale specifice unor anumite situații, trecutul tragic și cinic al personajului principal și așa mai departe.

Ți-am schițat un portret foarte firav al Lorenei și mă voi opri la atât deocamdată, altfel aș risca să alunec, fără să-mi dau seama, într-o discuție nepotrivită împrejurărilor. Dacă, după ce vei ajunge la finalul mărturiei mele, te vei întreba cum de o femeie ca ea m-a suportat atâția ani, va trebui să accepți că nu sunt un individ chiar atât de oribil pe cât ți-aș putea lăsa impresia. Nimeni nu e complet rău, continuă să ne asigure unii înțelepți. Eu cred că suntem însămânțați încă de la naștere cu o doză de răutate și întreaga viață ne luptăm să o eliminăm. Să conviețuim împreună, de fapt, să o reducem la tăcere. Ca s-o eliminăm ar însemna să îndepărtăm o parte din noi, să luăm bisturiul și să tăiem fără milă. Am continua apoi să fim noi înșine? Trebuie să existe contraste, pentru a ști ce alegeri să facem. Nu poți ajunge să fii un om bun dacă nu înțelegi ce înseamnă să fii rău. Teoria nu rămâne valabilă totuși în cazul opus. După ce te-ai obișnuit să trăiești în beznă, asta devine normalul pentru tine. Expunerea la lumină îți provoacă disconfort. Te irită.

Mihail Victus, Fracturi, ed. Vremea, 2019, pag. 11

Cu toate că este o poveste tipică și scriitura e pe alocuri predictibilă și aproape clasică în unele descrieri și răsturnări de situație, am citit cartea asta cu mult interes pentru că am întâlnit aici o voce pe care am simțit-o și în prozele din Treisprezece. Acolo lucrurile sunt diferite și pentru că scriitura este la un nivel superior, dar și imagistica este mult mai puternică (și chiar înfricoșătoare), dar am simțit totuși și aici o întunecime , poate o voce în formare. Jocul psihologic al personajului principal, cu toate că este unul destul de recurent într-un anumit tip de literatură, a adus cu sine și o atmosferă foarte întunecată și, din punctul ăsta de vedere, atrăgătoare. Romanul urmărește niște căi evolutive destul de clasice, la fel cum o fac și personajele, cu toate acestea, m-am scufundat cu mare ușurință în poveste și mi-a fost ușor să dau pagină după pagină. Dacă ar fi să fiu complet sinceră cu voi, aș spune că nu e deloc o carte perfectă și probabil că ar arăta mult mai bine dacă Mihail Victus ar scrie-o astăzi, dar, cu toate astea, mie mi-a plăcut foarte tare s-o citesc. M-a ținut acolo și am resimțit ceea ce ador să (re)întâlnesc, indiferent de cât de des se întâmplă asta: simpla plăcere de a da pagina.

Motivul pentru care repet atât de des că literatura este subiectivă e tocmai ăsta. Poți să observi multe lucruri banale într-o lectură și asta să te îndepărteze de ea, sau să te atragă alte aspecte suficient de mult încât pur și simplu să-ți placă povestea indiferent de alte detalii. Cred că o carte nu trebuie să fie perfectă pentru a ne plăcea — pentru mine un rol destul de mare îl joacă calitatea asta de a-ți plăcea pur și simplu s-o citești (not a perfect read, but enjoyed reading it, ceva de genul acesta).

Proza lui Victus cred că are acest mare atuu: atmosfera întunecată. Din lecturile de până acum, pot spune că este foarte iscusit în a o trasa și treptat și brusc, dar păstrează totuși o consecvență admirabilă, reușind să creeze un aspect in tenebris per ansamblu, învăluindu-și (cu ingenuozitate) cititorul. În Fracturi m-a frapat suficient de mult această atmosferă dublată de construcția psihologică a personajului principal încât să nu mă deturneze detaliile pe care altfel le-aș fi considerat destul de banale. Dacă ar fi să privesc cartea asta de undeva de la distanță, aș spune că e un debut care promite, chiar și cu toate aceste secvențe stângace. Prozele din Treisprezece par să-mi demonstreze că cele promise au început a fi livrate, iar din acest punct de vedere de abia aștept să-l descopăr și în noua lui carte, apărută de curând tot la editura Litera: Toate păcatele noastre (citește pe site-ul editurii un fragment, îmi place coperta, mă interesează titlul).

Ce m-a mai atras pe mine în mod particular la cartea aceasta e tocmai felul în care este scrisă. Pur și simplu narațiunea curge lesne și simt aici cumva o oarecare ușurință în exprimare — cu siguranță este muncită, însă vine natural, cumva, atunci când citesc și asta mă bucură întotdeauna. Am găsit mai multe exprimări, secvențe, paragrafe care m-au atras foarte mult și au adus un plus plăcerii mele de a citi cartea asta. Și dacă sunteți pregătiți să spuneți că sunt o cititoare cam hedonistă, n-am să mă supăr deloc, este bine și așa.


Cred că există aici și o preferință a mea pentru genul acesta de ficțiune: scrisori, jurnal, notițe confesive, etc — dar și pentru personaje și situații întunecate și cu (auto)analiză psihologică. Mă gândesc la Junichiro Tanizaki din nou și la Jurnalul unui bătrân nebun sau Cheia pe care le-am citit de curând. Mi se pare că și Mihail Victus merge într-o direcție similară în cartea asta în ceea ce privește atmosfera și, cumva, auto-notorietatea pe care și-o mărturisește/declară personajul principal. Dacă aș fi citit această carte când a apărut, probabil tot aș fi fost curioasă ce o să mai scrie, dar având în vedere că o descopăr după prozele din Treisprezece, deja știu că o să fie o bucurie să-i descopăr noua carte.

Fracturi a apărut în 2019 la editura Vremea și reprezintă debutul în roman al lui Mihail Victus. Cartea o puteți cumpăra de pe edituravremea.ro, cărturești.ro, libris.ro etc.

Și voi? Ce exemple de cărți not perfect, but really enjoyed reading it aveți?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *