Malacqua: Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar — Nicola Pugliese

A apărut recent la Vellant traducerea acestui roman foarte mișto, Malacqua: Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar de Nicola Pugliese. Am pus mâna pe el la Gaudeamus și l-am și citit destul de repede. Ador faptul că editura Vellant trece numele traducătorului (aici traducătoarei: Geanina Tivdă) pe copertă — îmi dau seama că repet asta, dar chiar e fain. Nu știam nimic despre Malacqua sau despre autor, așa că, desigur, nu e ca și cum aș fi plecat cu anumite așteptări la bord. Dar am fost foarte surprinsă, în cel mai plăcut mod posibil, să dau de o scriitură care seamănă tare cu Jose Saramago. Am citit romanul pe nerăsuflate și m-a prins în mrejele lui de la prima pagină. E intrigant faptul că autorul a retras romanul la câteva zile după apariție, asta se întâmpla prin 1977 și a fost retipărit prin 2013, după moartea autorului. E intrigant pentru că avem de-a face aici cu o carte care ar putea sau ar părea că ridiculizează într-o anumită măsură situația politica italiană, cu un accent pe corupția mascată în ineficacitatea birocrației, dar nu numai. Cum ziceam într-o altă postare: romanul a circulat sub formă de fotocopii și într-o ediție princeps la preț prohibitiv, aflu de pe copertă, devenind un “roman-cult”. Omul s-a retras și el în singurătate și te face să te întrebi de ce a mai publicat in the first place. Presiuni politice din cauza parabolei lui kafkiene care “denunța în mod subtil corupția”? Sau era doar un ciudat? Sau i s-a părut cartea prea proastă? Sau l-au doborât faima și succesul? Ciudați mai sunt scriitorii ăștia. : )

Ce mi-a plăcut în primul rând la cartea asta a fost narațiunea. E ușor de intuit având în vedere faptul că Saramago e unul dintre scriitorii mei preferați și, iată, l-am asemănat pe Nicola Pugliese cu el. Nu știu dacă se simte că la origine scriitorul a fost jurnalist (descoperit de Italo Calvino, btw), dar ce e clar e că avem de-a face cu o măiestrie și a invenției, dar și a limbajului. Se mișcă cu ușurință printre frazele lungi și portretizarea unor personaje cât mai diverse. Fiecare apariție de personaj constituie în sine o lume — ai zice că sunt mici proze scurte inserate în întreg, dar nu e chiar așa. De fapt, are loc o forță uluitoare aici ce te face să te îndrăgostești și mai ușor de carte. Oricare dintre personajele relatate aici ar putea fi personajul principal. Oricare și oricând. Cu toate acestea, nu există personaje principale în cartea asta. Sunt doar o sumedenie de apariții — unele tipologii, altele nu neapărat, niște personaje care prind formă tocmai prin povestea pe care le-o țese autorul și care, de multe ori, pare că a năvălit de nicăieri. De parcă nu sunt controlate deloc de autor, ci au viața lor, de parcă ele chiar sunt acolo, cu sau fără poveste. Iar forța asta mi s-a părut mereu fenomenală, ador să o întâlnesc în cărți și să admir micul paradox care te invită, la o adică, să te gândești și meta.

Fluiditatea narațiunii, aparițiile neașteptate, dar splendide ale acestor personaje episodice, dar cu forță de personaje principale, m-au făcut să mă întreb dacă au fost naturale sau muncite. Cât din această ușurință cu care apar și se conturează este ușurință și cât muncă, schițare, eu mai știu. Îmi amintesc că am fost oarecum surprinsă când am aflat că Jose Saramago vorbea despre scris ca fiind pur și simplu o muncă. Asta se întâmplă în urmă cu mai mulți ani, când încă nu aveam nici eu o filosofie atât de bine definită în privința scrisului ca muncă, #artiswork, însă senzația nu era că nu muncise, ci că nu premeditase, că lăsase totul să curgă. Pentru că eu citisem pe nerăsuflate cărțile lui și pur și simplu fluiditatea cu care curgea totul, acest senzațional (în aparență) flux al conștiinței îmi dădeau impresia că se pune la masă și scrie, că-i vine totul repede și nu există niciun obstacol între el și pagină. Aceeași senzație ți-o oferă și Nicola Pugliese cu romanul ăsta. Ai putea chiar să-l citești in one sitting și să ai impresia că a fost scris în aceeași măsură. Prea curge totul, prea se potrivesc toate aparițiile și descrierile, zici că și-a pus mâna pe el și când i-a dat drumul, gata și romanul. Cu siguranță realitatea e complet distinctă de această impresie. Însă pentru cititor e într-adevăr minunat când o poveste se încheagă cu ușurință și nimic nu pare forțat.

Despre ce e cartea?

• În Napoli începe o ploaie care pare că nu se mai sfârșește. Odată cu aceasta, o serie de evenimente și accidente succesive și bizare îi fac pe locuitorii orașului să se întrebe dacă ceva extraordinar urmează să se întâmple. Pentru unii dintre ei, ca omul de presă Andreoli Carlo (de altfel, singurul personaj care apare de mai multe ori în poveste, asta fără să-l facă personaj principal) acest lucru este un fapt. Peisajul unui potop biblic acaparează Napoli, niște păpuși ciudate vorbitoare și monede cu o aparentă/oarecare magie sunt doar două din semnele dezastrului care urmează să se petreacă. Locuitorii orașului însă sunt acaparați nu doar de ploaia asta blestemată, ci și de viața lor cu zi cu zi, de poveștile lor care sunt puse adesea în stand by din cauza acestei întâmplări (naturale?) complet neplăcute. Nicola Pugliese se joacă nu doar cu motive și simboluri, cu micimea, dar esențialitatea vieților individuale, dar și cu absurdul, creează o parabolă aproape kafkiană în care denunță pe ascuns, zeflemitor și ironic, corupția și ineficiența politică.

M-a intrigat într-o bună măsură acest titlu: Patru zile în așteptarea unui… sigur că totul se potrivește, dar cititorul e captiv acestui titlu și acestei informații care lipsește, care trebuie să apară, o absență care te bântuie și pe care o umpli cu ce poți, adică cu narațiunea, mai un personaj episodic, mai un eveniment ieșit din comun din trecut sau din prezent. Dar când și unde va avea loc evenimentul extraordinar? O serie de lucruri suspecte, dacă nu chiar supranaturale, par să se întâmple odată cu ploaia care inundă și gonește (sau nu, sincer) oamenii din casele lor. Evenimentul trebuie să apară și poate că, indiferent de ceea ce suspectezi, tot te aștepți să ți se ofere ceva pe ultima pagină. Cu toate că nu m-a surprins finalul pentru că, pe undeva, mă așteptam, simțeam, l-am mustăcit, tot m-am simțit și eu ca Andreoli Carlo, om de presă, care știe și simte că toate evenimentele astea bizare, ploaia asta mai mult decât simbolică, dezastruoasă, mâna lui Dumnezeu sau doamne-ferește, toate astea duc la ceva.

Acum că am reușit să scriu un pic despre cartea asta, îmi (re)amintesc cât de mare a fost plăcerea s-o descopăr și s-o citesc și cât de mult am iubit frazarea. Pasajele alea lungi, descrierile și frumoase, dar și încărcate de semnificații, o narațiune care nu ezită să fie și zeflemitoare și (auto)ironică. Am adorat aparițiile acestor personaje episodice care ar putea fi la fel de bine, fiecare dintre ei, pe rând, oricând, personaje principale. E doar o dovadă că pe mine Nicola Pugliese m-a prins bine și putea să mă mintă cu orice, dar e în aceeași măsură adevărat că modul acesta brusc și sigur de a introduce personaje în poveste are darul de a te convinge. Nu pui la îndoială că personajele astea sunt și trebuie să fie ceva important, iar atunci când te desparți de ele, poate la fel de brusc, de povestea lor, de cine sunt, ce le place, ce-i încojoară, simți și un ușor regret. Iată că nu e o poveste despre nimeni, dar e în același timp despre toată lumea și asta invocă în sine o doză, sănătoasă sau nu, de singurătate. Sigur că romanul ar putea fi privit și din punct de vedere abstract — ca o frescă ironică și simbolică a modului în care merge societatea italiană din anii cu pricina, corupția mascată în instituțiile defectuoase, birocrația jalnică și oamenii. Oamenii care au viețile lor cu necazurile, bucuriile, perturbările, perspectivele/planurile, durerile și dorințele lor care sunt complet despărțite de tragediile și/sau evenimentele extraordinare care se întâmplă sau nu în astea patru zile de ploaie în așteptarea unui eveniment extraordinar la Napoli.

Frumos lucrat, Nicola Pugliese. Și tare faine mai sunt cărțile din seria Endorfiction de la Vellant. Urmează să vă vorbesc curând și despre Aruncătorii de flăcări de Rachel Kushner pe care n-am putut s-o las din mână și m-a cucerit iremediabil, 544 de pagini de iubire, ce cărți grozave-mi mai cad în mână, nu vă mint. 🙂

Alte cărți din seria Endorfiction care mi-au plăcut/mi s-au părut interesante? (Aștept cu interes să mai citesc și altele că e pe gustul meu endorfiction).

• Apă dulce , Akwaeke Emezi (am scris despre ea)
• Corpul ei și alte desfătări, Carmen Maria Machado (am scris despre ea)
• Degenerat, Ariana Harwicz
• G., John Berger