Despre tristețea femeilor frumoase, Andrei Ruse

Mă uit la coperta acestei cărți și-mi zic că-s on a roll cu cărțile cu coperți frumoase. Deschid cartea și-mi zic, Pff, fir-ar, oare de ce ai ales fontul ăsta, hyperliteratura? Încep să citesc prima pagină și mă gândesc involuntar la ce mă așteaptă. Aflu repede ce mă așteaptă. Mă așteaptă niște povestiri scurte scrise frumos și bine printr-o îmbinare minunată între realism și fantastic. Descopăr (cred, sper) un autor care o să îmi placă foarte mult și continui să citesc cu curiozitate, cu speranță. Simt o dublă bucurie scriind asta: că am descoperit o carte care m-a surprins în mod cât se poate de plăcut și că pot să v-o recomand și vouă.

Nu mai citisem nimic de Andrei Ruse. Am citit despre Soni că ar fi încadrată la literatură teen-lit (cineva îmi zicea că nu prea e adevărat și că are de oferit multe lectura) și am citit și niște păreri atractive despre Zaraza (n-am intrat în detalii că-mi place să merg mai pe bâjbâite la o carte nouă și s-o descopăr prin experiență pură). Vom vedea, sunt curioasă să-l explorez în continuare, dar volumul ăsta de povestiri, Despre tristețea femeilor frumoase… este grozav și neașteptat de grozav. E plăcut să te întâlnești cu o carte fără așteptări anume și să te surprindă în cel mai plăcut mod posibil. I just love it.

Volumul cuprinde o serie de povestiri scrise în perioada 2014-2019 printr-o împletire iscusită între real și fantastic cu niște detalii care poate sunt adesea de o violență supărătoare, dar care ajută la închegarea povestirilor și la a provoca un interes cât mai viu (prin senzație). Scrie bine tare și uneori te supără treaba asta: pentru că e de un realism dureros pe alocuri. Iar apoi vine cu câte un detaliu de natură fantastică care te face să zâmbești; pentru că, uite, scriitura asta e de o libertate aproape fanatică, dar realismul ei este totodată atât de palpabil în detalii și stil că te prinde pe picior greșit și te bucură în același timp.

Titlul are o prezență vie și estetic plăcută, egală cu experiența vizualizării coperții (te gândești că e frumoasă tare și când dai ultima pagină și citești ultimul rând privești cu un zâmbet în spate, ce bine c-am descoperit asta).

Cred că m-a atras foarte tare și jocul atât de natural cu fantasticul care-mi amintește mult și de pasiunea mea pentru anime&manga (aviz amatorilor, are aici o povestire scurtă Locatarul ciudat al apartamentului 17 despre un hikikomori pe nume Gakuto. It’s the stuff!) Și dacă n-ar fi suficientă împletirea dintre real și fantastic, scriitura bună, interesantă, pe alocuri cel puțin în aparență confesională, dacă n-ar fi de ajuns faptul că scrie totodată aici un soi de elogiu pentru orice femeie frumoasă (și orice femeie este frumoasă, văzută de cel puțin un celălalt ca fiind astfel), atunci mai ai și avantajul că e o carte scurtă, se citește repede, te prinde, are o copertă foarte atractivă și niște ilustrații bizare (care te fac, în mod natural, să tragi un ochi la ele ca să-ncerci să deslușești imposibilul abstract tip schiță-Picasso).

Pentru mine însă lectura asta mai are și un alt plus. Andrei Ruse intră oficial în lista mea de scriitori care mă fac să vreau să scriu (în fruntea listei se află, cel mai probabil, Saramago). Fie și doar pentru asta, trebuie să-i mulțumesc.

Dar hai să fim sinceri aici, I’m a book junkie. O să-ți găsesc motive să citești o carte oricând. Nu mă crede pe cuvânt. Citește-o și mai vorbim.

PS: Singurul meu regret e că nu ajung la târgul Gaudeamus anul ăsta, aș fi vânat un autograf pentru prima pagină, i-ar șade bine volumului. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image