Când am început să scriu prima oară pe blog (cred că prin 2008), aveam obiceiul să fac niște intrări fie haioase, fie reflexive în care reușeam să mă eschivez foarte profund și să maschez bine niște nesiguranțe cu o subtilitate aproape neinteligibilă. A trebuit să-l ascult pe Andrei Crăciun într-un interviu la Zest (cu Sabina Varga: Oamenii confundă talentul cu munca, mi-a plăcut mult, ascultați-l) vorbind despre cum tot ceea ce scrie poate fi considerat un jurnal (că la ziar, că în online, nu neapărat intrări despre cum ești și ce faci) ca să pricep că asta am făcut și eu mulți ani cu blogul; într-un fel, mi-am documentat viața&experiențele. Și tot ce am scris vreodată -despre cărți, cel mai mult, dar și altele, poate fi considerat un soi de jurnal (sigur că întotdeauna am susținut că mi-e imposibil să țin un jurnal -și îmi e, în sensul ăla clasic; dar când te uiți la ceea ce a făcut Knausgaard și nu doar la toată ideea de autoficțiune, cumva îți vine să-ți zici că there is more out there și că nu setează nimeni limitele. Fie că vrei să-i zici jurnal, documentare sau orice altceva).

”Oamenii nu se schimbă, se transformă, sunt ciudați!” Spune Yuyu, motanul flămând de pateu

Dacă m-ar fi zis cineva în urmă cu zece ani că mă voi muta înapoi în satul în care am copilărit, că voi avea un copil, că voi publica o carte (de poezie!), că voi găti (în bucătărie!) și că mă voi apuca de alergat, i-aș fi zis că e nebun. Nu mă puteam vedea făcând nici unul din lucrurile astea (din motive distincte). Dar mai devreme am adormit-o pe fiica mea, chiar aici, în Orbeasca city pe o stradă la nici zece minute de ulița pe care am copilărit, ronțăi cereale după ce am alergat, despre pâinea pe care o fac deja știți și, într-adevăr, am publicat o carte. Ramona de acum zece ani ar avea un mic șoc existențial și m-ar întreba tu cine naiba ești?

Deși suntem foarte diferite, cred că semănăm foarte bine la a ne asuma tot ceea ce facem, niciuna dintre noi nu este best friends cu narațiunea despre sine (ca diacronică, acea situație în care îți povestești viața și dai sens lucrurilor din viața ta printr-o narațiune închegată, iar cele mai mici întâmplări se pot transforma în evenimente). Și totuși, o mică tendință narativă am început să am acum că mă apropii cu, ăăăă, pași lenți de 30. Așa că aș bate-o un pic pe umăr și i-aș zice să nu se îngrijoreze, doar pentru că eu am făcut toate lucrurile pe care nu și le-ar fi imaginat, asta nu îi fură din veridicitate&identitate. Și, sincer, era o tipă foarte mișto Ramona de acum 10 ani. Dar eu știu să fac pâine delicioasă, așa că…

Iată-mă niște ani mai târziu povestind oamenilor despre maiaua mea naturală care pe 19 martie a făcut 1 an, despre motanul Yuyu care s-a certat groaznic cu mine privind bolul plin cu bobițe delicioase pentru că eu am mâncat pateu cu pâine proaspătă în bucătărie. Și. El. Nu. Ascult Bach pentru că am rămas o simandicoasă afonă, beau un ceai și stau cu picioarele pe măsuță pentru că nu am foarte multe maniere. M-am hotărât să vă mai povestesc câteodată și despre mine și întâmplările din Orbeasca unde m-a târât entuziasmat omul meu în fața unui teren plin de bălării, dar care avea un nuc superb în față și a fost și primul lucru pe care l-a remarcat, de altfel. Despre viața mea, de aici, din când în când.

Lucrurile pot deveni mai banale de atât, dar între timp vreau să vă spun că citesc Vegetariana de Han Kang (a luat Man Booker International Prize în 2016), primită de la Simone și-mi place tare (a apărut în colecția musai la editura Art). Deja am văzut mai multe păreri contrare, dar de abia aștept s-o termin și eu și să vă povestesc despre ea. Și, că tot veni vorba, sunt mai multe cărți despre care vreau să vă vorbesc: Sirina și alți monștri din Saad de Diana Geacăr, Kyparissia de Alexandra Niculescu, Oameni mari de Maria Orban, Where reasons end de Yiyun Li, Biocharia ritual ecolatru (poezie) de Mihok Tamas… dar toate la timpul lor. Între timp puteți citi recenzia pe care am scris-o luni despre The Discomfort of Evening. Doar dacă ați ratat-o.

Dacă vă întrebați ce am mai ascultat, azi a fost cam așa:
Un episod de la Timpul Prezent, un interviu foarte fain cu Andrei Codrescu moderat de Adela Greceanu: Allen Gingsberg m-a luat sub aripa lui.

Episodul 6 din cadrul podcast-ului Mind Architect (cu Paul Olteanu), podcast pe care de altfel îl recomand, mai ales dacă sunteți începători în d-ale înțelesului cum merge mintea noastră, dar oricum e și un bun actualizator de date: Episodul 6: Fericirea și nefericirea, pe bază de neurochimie.

Și am ascultat-o pe prietena mea Ana Nechifor vorbind despre anxietate pe canalul ei de Youtube unde-și propune să vorbească săptămânal despre probleme legate de sănătatea mentală (#mentalhealth). Aici link: Mi-au trebuit 3 ani de terapie să mă fac blondă. Pe Ana o știți deja din dedicația apărută în volumul meu Nimic nu e în neregulă cu mine (și chiar nu e!) și sunt desigur subiectivă pentru că o iubesc pe femeia asta, dar dacă vă interesează subiectul, check out her channel. Spoiler alert: E OK să nu fii nonstop cea mai bună versiune a ta!

Vă las cu o melodie probabil mainstream, dar care mie-mi place foarte mult și gata -mă ajută chiar să mă concentrez când scriu unele lucruri.

și cu niște versuri din Nimic nu e în neregulă cu mine inspirate de viața mea în Orbeasca-city pe lângă alte poze: