Romanul de debut al scriitoarei olandeze Marieke Lucas Rijneveld, The Discomfort of Evening, a primit The International Booker Prize 2020 și este o carte tulburătoare; sau, cum o spune Guardian pe copertă: “beautifully wild.” Eu am citit traducerea în engleză (premiul a fost acordat și traducătoarei, Michele Hutchison; romanul a apărut în olandeză în 2018).

Cartea urmărește povestea unei familii care se ocupă cu creșterea vacilor într-o zonă rurală nespecificată, iar ghidul nostru este personajul narator, o fetiță de 10 ani pe nume Jas, plină de imaginație și curiozitate. Ni se dezvăluie un univers foarte complex al senzației, acolo unde inocența se întâlnește cu violența într-un mod brutal și intim. Cele mai sensibile senzații se lovesc de faptele cele mai naturale și scârboase ale copilăriei (spre exemplu, dorința explicită de a primi afecțiune de la părinții indisponibili emoționali și scosul mucilor din nas&băgatul lor în gură). Este un roman destul de grafic din punctul ăsta de vedere, sunt aici multe imagini autentice și specifice copilăriei. Urmează un mic spoiler din capitolul 2, de altfel găsit și în recenzia de pe The Guardian *and you see it coming): Jas stă în pat într-o seară, supărată că nu a fost lăsată să meargă să patineze cu fratele ei mai mare Matthies. Și, având impresia că tatăl ei vrea să gătească un iepuraș de-al lor la cină, își spune că mai degrabă ar muri Matthies decât iepurașul ei. Amen. În următorul capitol aflăm că Matthies s-a scufundat sub gheață și a murit.

Cartea nu e doar un disconfort teribil, deși titlul este perfect pentru romanul ăsta. Există o apăsare și o nevoie “de a sări” continuă citind. Relația dintre părinți și copii este foarte apăsătoare și oricât de multe reflecții (mai mult sau mai puțin lucide) ar exista printre gândurile neplănuite și acțiunile lui Jas, nu se poate ajunge la nicio concluzie. Romanul este tulburător din multe puncte de vedere – o explorare perpetuă a problematicii morții din perspectiva unor copii, precum și toate celelalte experiențe specifice vârstei care se infiltrează în gânduri, gesturi, mici întâmplări care încep inofensiv și se termină tumultos sau scârbos sau pur și simplu aproape de grotesc (dintr-o perspectivă matură). Din acest punct de vedere mi se pare că este o carte foarte credibilă. Însă pe lângă asta, ador cum e scrisă, chiar dacă disecă niște lucruri extrem de inconfortabile și cu atât mai mult suntem preocupați de tot ce se întâmplă pentru că avem de-a face cu un narator copil. De asta și e beautifully wild. Este o poveste sălbatică scrisă superb.

Singura mea problemă cu lectura asta e că adesea mi se părea că deși lucrurile care se întâmplau și senzațiile și comparațiile aveau foarte mult sens și erau credibile, totuși naratorul-copil devenea mult prea inteligent în exprimare. Vorbim aici de niște exprimări prea lucide, inteligente, articulate. Comparațiile cu lucruri concrete au fost foarte potrivite și credibile, însă explicațiile extensive cu privire la stări, relații, chiar și la ritualul împerecherii mi s-au părut puțin cam prea elaborate și, din punctul ăsta de vedere, personajul nu părea la fel de credibil. Simt să spun că pe mine asta nu m-a deranjat atât de tare pentru că scriitoarea scrie foarte atrăgător și îmi place mult cum e scrisă cartea, dar uneori personajul mi s-a părut prea introspectiv (într-un mod elaborat și lucid). Pe scurt, personajul-narator tindea să-și piardă din credibilitate, chiar dacă lectura continua să fie superbă.

Un alt lucru care nu m-a convins a fost finalul, pe care desigur l-am înțeles și într-o măsură I saw it coming, însă tot nu m-a convins în niciun fel. Are tot sensul din lume în contextul întâmplărilor din roman, dar poate că ce m-a nemulțumit a fost amestecul ăsta între scena de la final și credibilitatea ușor șubredă a personajului-narator în anumite instanțe. Ceva nu a fost sută la sută credibil în întâmplarea asta (raportând-o în contextul narațiunii, nu în afara ei). Sunt curioasă cum ați perceput și voi finalul.

O carte bună cu un titlu excelent; el m-a și atras, de fapt, eram foarte curioasă să citesc o carte care se numește The Discomfort of Evening. Și prinde într-un mod excepțional narațiunea în titlu. Și ce disconfort. Pe lângă explorările inocente ale sexualității, conversațiile brutale între copii, speranțele și proiectarea unui viitor în care acest disconfort dispare sau se diminuează, chiar pe lângă căutarea continuă (spre înțelegere) a morții (cu scene destul de brutale), pe lângă toate astea, zic, poate că cel mai apăsător disconfort este cel al relației de familie acolo unde părinții care l-au pierdut pe fiul lor cel mare nu mai știu să funcționeze, iar copiii rămân niște piese în jurul scenei, cu o dorință disperată de a înțelege fie și cel mai mic lucru. Iar această dorință este împletită foarte strâns cu neputința manifestată în acțiunile copiilor, cel mai adesea naturale și impulsive, mascând o disperare copleșitoare.

O carte superbă și înfiorătoare

*mă uit pe însemnările mele, îmi dau seama că deși nu e o carte perfectă, mi-a plăcut foarte mult s-o citesc și pe autoare o s-o urmăresc. 🙂