ce-am citit în martie și alte peripeții

Salutări lunare dintr-un sătuc din Teleorman wave/wave. A fost o lună faină în lecturi, mi-a plăcut foarte tare, chiar dacă au fost zile când n-am citit. De exemplu, în weekendul Bookfest Timișoara, n-am citit mai nimic. M-am apucat atunci de „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”, dar n-am reușit să citesc mare lucru și oricum am reluat-o într-o zi acasă când am dat-o și gata. Am lansat „Spune-mi unde să apăs mai tare” la Bookfest Timișoara cu poetul Alex Higyed și Iunia Buricescu, arhitectă & ilustratoare, mi-a făcut cea mai frumix copertă pentru volumul de poezie. Alex a fost un interlocutor minunat, a știut să apese toate butoanele sensibile și semnificative și s-a descurcat grozav la a crea o atmosferă prielnică pentru poezia din cartea asta (mulțumesc și aici, Alex). Și mai fain a fost să văd ce face cu Comuna — ne-am întâlnit în acest pub numit Reciproc și am citit poezie, a fost open mic și a fost superb să văd tineri interesați de poezie, ascultând, nu doar citind, fiind acolo atât de prezenți pentru poezie. Am toată admirația și respectul pentru cum mișcă lucrurile Alex la Timișoara (good job și aici, Alex!) Cu siguranță astea au fost highlight-urile lunii mele, dar aș pune neapărat pe listă și toate story-urile pe care le-am primit de la voi cu cartea (rămân veșnic recunoscătoare, love them). Dar gata, cam atât despre asta, hai să trecem la ce ne interesează cu adevărat, cărți, cărți, cărți.

#roman

Cea care se întoarce, Donatella Di Pietrantonio

O carte despre care nu știam nimic și la care am ajuns fără să am așteptări de vreun fel. Alegerea ei a coincis și cu un moment în care mă simțeam oarecum deconectată de la citit și mi-a fost teamă că o să trec printr-un reading slump (pentru că tot încercam cărți și nu se lega nimic de mine, dar și pentru că nu îmi plăcea nimic din ce încercam și nici nu mă puteam concentra/conecta la lectură). A fost alegerea perfectă pentru că m-a prins foarte tare stilul autoarei (care aduce vag și doar pe alocuri cu Elena Ferrante) și am terminat cartea într-o zi. Frumoasă, ușor dureroasă; te atașezi cam rapid de personaje, dat fiind spațiul restrâns și apariția lor bruscă – ceea ce denotă măiestria autoarei. E vorba despre o fată care este brusc adusă înapoi în casa părinților ei săraci, o familie numeroasă — de mică fusese crescută de o mătușă care, aparent, s-a îmbolnăvit și nu mai poate avea grijă de ea. Dar totul este învăluit într-un oarecare mister: de ce nu poate să rămână alături de familia ei (adoptivă, află acum, dar asta nu o face mai puțin familia ei adevărată), dacă ea însăși ar fi putut sta acolo și să își îngrijească mama? Protagonista ne spune povestea, așa că aflăm la prima mână ce o neliniștește și frustrează, nu doar pentru că aterizează într-un mediu sărac și needucat, dar și pentru că e evident din prima că motivul invocat de părinții ei adoptivi (că familia ei biologică a cerut-o înapoi) este unul cât se poate de fals. Își găsește o ușoară consolare în sora ei mai mică, simpatică și dură în același timp și care, la zece ani, încă face pipi în pat. Dar poate familia biologică să devină familia ei adevărată? Se simte foarte departe de tot ceea ce sunt aceștia, o Fanny Price a la Jane Austen fără privilegiul întoarcerii „acasă” în brațele verișorului ei. Dar aici lucrurile sunt cu atât mai vulgare și încurcate pentru că între protagonista noastră și fratele mai mare (de aproape 18 ani) nu există prea multe sentimente frățești, ci mai degrabă tensiune erotică. Ce e deranjant pentru cititor, mai mult decât posibilul incest strecurat (poate) neașteptat în poveste, e faptul că fratele ei e un personaj bine conturat și ușor de plăcut și chiar compătimit și dacă asta te face să te gândești puțin la ce este cu adevărat o familie, atunci cred că ești pe drumul cel bun. Ea și fratele său practic nu se cunoșteau, se vedeau ca fată și băiat, nu ca soră și frate. E inconfortabil, dar interesant, și dacă ai aici o dilemă etică, asta e datorită Donatellei Di Pietrantonio care se descurcă grozav cu cuvintele. E o carte scurtă și captivantă, mi-a plăcut foarte mult și vreau să citesc și continuarea, Borgo Sud, cât de curând. Deja mi-am cumpărat-o.
A apărut la Polirom în traducerea Mihaelei Găneț.

Migdală, Sohn Won-pyung

Am cumpărat cartea asta fără să știu nimic despre ea. Și asta din două motive: îmi place enorm coperta și pentru că o tot vedeam în feed-ul meu pe instagram și am fost intrigată, deci popularitatea cărții a ajuns la mine și am vrut și eu s-o am, ceea ce e consumerism și hedonism at its finest, știu, dar de data asta a ieșit bine, a ieșit foarte bine. Mă felicit într-un fel că nu știam nimic despre ea pentru că dacă știam dinainte că e încadrată la Young Adult Fiction, probabil că n-aș fi luat-o, aș fi fost convinsă că nu e pentru mine și aș fi avut nevoie de puțin mai multă convingere în direcția asta. Ceea ce spune multe despre cum funcționează prejudecățile. Totuși, ce faină a fost și cât de mult mi-a plăcut! E ușurică și în stilul acela simplu asiatic care mie îmi place tare. Sunt întotdeauna convinsă că se pierd niște lucruri prin traducere by default pentru că există atât de multe diferențe între cele două limbi (aici coreeană și română), dar și pentru că sunt discrepanțe culturale care cu siguranță se răsfrâng în limbaj (na, evident, am spus o grozăvie). Dar ce vreau să spun e că am luat un minim de contact și cu limba și cultura coreeană prin manhwa/webtoons, filme și mai nou cărți și cumva mă simt apropiată de simplitatea asta. Oricum, lăsând asta la o parte, cred că dacă nu îți place un stil de tipul ăsta, pariul e pierdut din start, pentru mine e câștigat din start. Migdală e despre un băiat care suferă de alexitimie, această afecțiune din pricina căreia nu poate simți emoțiile. Emoții de niciun fel. Pur și simplu amigdala lui e prea mică și din cauza aceasta nu poate procesa/simți emoțiile, nici să le recunoască, acesta nefiind pe spectrul autist și neavând nici o dizabilitate intelectuală propriu zisă. Dar ce e foarte interesant e că povestea este spusă tocmai de acest băiat. Nu am fost convinsă mereu dacă procesul era credibil, însă până la urmă mi s-a părut că în termenii ficțiunii din Migdală, s-a desfășurat foarte bine. Nu știu dacă are o corespondență așa bună în realitate — nu e o critică, ci o curiozitate pentru că n-am cum să-mi dau seama cum e să nu simți nimic. Romanul mi-a plăcut însă foarte tare și m-am atașat foarte mult de personajul narator, de povestea lui tragică și încercarea de a se îmbunătăți, de a înțelege mai bine lumea, pe sine și pe oamenii cu care a intrat în contact. Nu e o carte lipsită de violență, dar e tocmai interesant că lucrurile violente și evenimentele tragice sunt văzute prin ochii acestui băiat care nu poate simți emoții, așadar totul are potențialul să devină sec. Și devine? Nu chiar. Povestea se mișcă foarte bine și te prinde, iar eu m-am îndrăgostit și de cuvintele de final ale autoarei care spunea că a crezut că nu va putea scrie o carte faină pentru că a avut o copilărie fericită. Am mai auzit-o și pe Chimamanda Ngozi Adichie vorbind despre asta. Credem adesea că scriitorii trebuie să fie traumatizați ca să scrie o carte bună. Sohn Won-pyung a scris o carte foarte frumoasă fără să fie traumatizată și mi-a plăcut că a făcut un pas în destrămarea acestei prejudecăți pe care o susținem un pic prea activ în lumea scriitorilor. Da, e totuși YA, dar nu mi s-a părut lipsită de substanță, chiar dacă are în target audiența asta, orice-o însemna asta. A fost faină.
A apărut la Alice Books în traducerea Iolandei Prodan.

Fâșii de rușine, Cristian Fulaș

Nu e o carte pe care s-o citești cu plăcere, dar probabil e foarte dureros de parcurs pentru cineva care s-a confruntat cu vreun tip de dependență. Este foarte prezentă ideea de negare a dependenței în bună parte din carte — ceva ce vedem cu ochii noștri destul de des, mai ales dacă am copilărit/trăit în medii defavorizate sau rurale unde pare că dependența e și mai la îndemână (de alcool și păcănele mai mult decât de droguri, poate). Nu mi-a plăcut să citesc cartea asta, m-a întristat, cum era firesc și m-a dus într-o stare destul de negativă, așa încât uneori am vrut să o abandonez sau pur și simplu n-am vrut să mă mai gândesc la suferința celor care sunt dependenți. Deci un roman foarte inconfortabil, așa cum era de așteptat despre o carte care vorbește despre dependență și se numește „fâșii de rușine”. Nu sunt fâșii sau, dacă sunt, ele formează un întreg de rușine. Pe alocuri mi s-a părut totuși înțesată cu detalii care nu erau neapărat necesare poveștii. E foarte diferită ca stil de Celan, biografia romanțată scrisă de Fulaș și care mi-a plăcut enorm (din cauza căreia am și luat cartea asta, de altfel). Totuși, o să mai citesc și altele de el. Am ales să o citesc acum și pentru că relativ recent am citit Monstrul fericit, o carte de poezie de Radu Vancu care vorbește despre dependența de alcool (am scris mai pe larg despre ea în Revista Psyche, e fantastică).
A apărut la Polirom.

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, Maria Orban

Am citit și Oameni mari când a apărut, un roman de debut reușit, dar mi-a plăcut și mai mult cea de-a doua carte a Mariei Orban. Și aceasta se desfășoară pe o perioadă de timp scurtă, dar vocile mi se par diferite. Sigur că și viețile lor sunt diferite, chiar dacă avem de-a face în ambele cărți cu două femei care trec printr-o situație de criză. Totuși, dacă mă întrebi, eu zic că Toată dragostea dintr-o fotografie arsă e toată o poezie, una intensă și tristă. E o carte emoționantă care nu m-a dus într-o stare foarte bună. De fapt, m-a lăsat puțin secată de energie, puțin prea atentă, mai atentă decât mi-ar plăcea, la inevitabila “cine suntem după ce rămânem singuri?” Și mi-a plăcut foarte mult asta pentru că, deși nu e neapărat confortabil, e totuși atât de fain când poți fi așa prezent într-o carte. Mi-au plăcut micile analize ale relației dintre protagonistă și mamă, dintre protagonistă și fiică și acest trio care e străbătut inevitabil generațional din perspective diferite. Nu doar în ceea ce privește vârsta, aspirațiile și personalitățile diferite, ci și acele mici regrete și încercări de a nu îți afișa așteptările pe care le ai pentru propriul copil, tocmai pentru că ai trăit aceste așteptări într-un mod acut și poate agasant în relație cu părintele tău primar. E foarte scurtă și se citește repede, dar nu te lăsa păcălit, nu te duce prea ușor la ea pentru că o să te ia pe nepregătite și o să te doară. Foarte frumoasă, mi-a plăcut mult, mult de tot.
A apărut la Nemira, în colecția n’autor coordonată de Eli Bădică.

#nonficțiune

Cel dintâi mister. Povestea ta — dinainte de a te naște, Katharina Vestre

Povestea de care nu știam că am nevoie într-o zi de vineri. E scrisă ușor, ca o poveste și te ghidează prin toate etapele de concepție/creștere/dezvoltare ale unei ființe umane. Cu niște fun facts despre alte specii și o frumusețe de traseu & explicații despre ce/ cum fac celulele lucruri. Mi-a plăcut mult, poate și unde nu aveam așteptări de niciun fel și m-a ținut acolo până am terminat-o. ^^ A fost interesant să citesc despre etapele dezvoltării bebelușului și retrospectiv, la 7 ani după ce am devenit mamă. E interesant că pusă față în față cu fapte biologice & lucruri concrete despre existența umană, totuși am găsit un pic de loc de magie. Care magie vine tocmai din statistică, dacă vrei, cât puteam la fel de bine să nu fim ceea ce suntem dacă un alt spermatozoid era mai rapid sau dacă comunicarea dintre celule nu era corectă și nu ne mai dezvoltam deloc. Faină! Am luat-o doar pentru că mi-a fost recomandată pe site-ul Cărturești și era 10 lei, așa că am fost impulsivă și am luat-o fără să știu ceva neapărat despre ea. Dar ajută și că e vorba de Publica și am tot citit cărți care mi-au plăcut de la ei.
A apărut, deci, la editura Publica. Traducere de Mihaela Apetrei (e tradusă din engleză).

O cameră doar a ei, Virginia Woolf


Nu-mi vine să cred că n-am citit până acum “O cameră doar a ei”. Am citit atâtea despre ea că uneori aveam impresia că deja am citit eseul Virginiei Woolf. Oricum ar fi, i-a venit în sfârșit timpul. A fost o mare plăcere să trec prin scrisul Virginiei Woolf, elocvent și seducător, și să descopăr în același timp o analiză atât de atentă și pertinentă la “women in fiction”. Desigur, știm bine cât de multă dreptate are, dar e delicios cum o spune și cred că e un text important chiar și azi (chiar dacă s-au schimbat totuși niște lucruri de la 1929). Rămân însă multe prejudecăți, așa că poate fi o lectură și utilă pentru unii (practic vorbind, wink/wink), nu doar interesantă teoretic. Foarte frumos a explicat și cum femeile de abia începuseră să scrie și că impedimentul real, neplăcut așa cum se arată, a fost atât de simplu: nu aveau bani. Nu aveau spațiu. Nu aveau niciun privilegiu. Cum să faci literatură așa? Dacă aș avea un bănuț pentru fiecare dată când am auzit pe cineva întrebând (retoric) de ce femeile nu au scris “marea literatură”, aș putea să le cumpăr cartea asta, dar mă tem că înveți/te schimbi/ vezi adevărul doar dacă vrei, ceea ce nu se întâmplă mereu. Frumos eseu, nevertheless. L-am citit în engleză și probabil o să-l mai recitesc.
Am această ediție care cuprinde și The Voyage Out, pe care încă n-am citit-o și nu a fost neapărat în plan luna asta.

Cum să-ți ajuți copilul la teme cu calm și fără stres, Noel Janis Norton

Niște lucruri utile. Și niște sfaturi pe care le practicam deja, niște altele pe care le voi testa pe o perioadă mai lungă să văd dacă mă ajută. Și e adesea util să citești chestii pe care le știi pentru a te motiva să faci mai bine pe viitor. Chiar dacă e frustrant și neplăcut în același timp să citești și despre cum greșești.
M-au deranjat niște detalii ca:
-revenirea obsesivă la cealaltă carte a ei, mărturiile ultra pozitive și bizar de punctuale ale unor părinți random (dintre care mai ales cele care vorbeau de teme la 4-5 ani),
– dar ce mi se pare iresponsabil e că nu asumă că tot proiectul pe care îl propune e de fapt foarte dificil și necesită ca părinții să fie la rândul lor foarte pregătiți pedagogic, psihologic, cu o maturitate emoțională uriașă, capacități organizatorice fantastice, timp din belșug, capacități de control emoțional stas și nonstop și multe altele. Nu, nu cred că e așa ușor să faci tot ce propune acolo și nici că rezultatele vor fi într-adevăr așa cum le propune. Teme fără calm și stres. Poate doar dacă părinții ar fi roboți și copiii mereu înțelegători. 🙈 și doar dacă părinții au fost & sunt la rândul lor studenți buni. 
Vreau să scriu mai pe larg despre ea, așa că revenim.
A apărut la editura Trei. Tradusă de Iulia Dodu.

#poezie

Familia Popescu. Opere I, Cristian Popescu

De tare mult timp îmi doream să-l citesc pe Cristian Popescu. Am reușit să iau Opere I și II vara trecută și de abia acum i-a venit rândul primului volum. Și-a meritat așteptarea, cu siguranță. În sfârșit ajung și eu la Cristian Popescu. Volumul ăsta cuprinde Familia Popescu și Cuvânt înainte, plus o prefață lămuritoare de Mircea Martin. Foarte faină a fost întâlnirea cu volumul, Cristian Popescu face un arbore genealogic poetic al familiei, le dă voci, instanțe, personalități, limbaj și existență prin demersul lui poetic. Pe alocuri controversat, cu o intimitate aproape erotică & incestuoasă (dacă mă gândesc la poemul despre sor’sa Dana, sau la cel despre mamă și lapte). Dar, în afară de aceste mici instanțe care te pun pe gânduri (a fost un demers oedipian intenționat sau scăpări și ce însemnau acestea?), are niște poeme foarte frumoase, pe alocuri pline de candoare și vervă. Dar e de asemenea foarte ludic, îmbrățișează o anumită artificialitate stilistică pe care pur și simplu o transformă în naturalețe. Mi-a plăcut.
A apărut la editura TracusArte

Ultima familie tradițională, Andrei Dosa


O mult așteptată nouă carte de poezie de Dosa. Interesant terenul pe care îl explorează și îmi place să urmăresc traiectoria și evoluția de la Expectativa la ultima familie tradițională (care simt că sunt foarte diferite). Fain modul în care a găsit o poetică să zicem artificială (ca stil și mecanisme și trucuri, if u will) pentru a spune niște chestii foarte intime (ca mesaj și explorare mai adâncă/atentă). Scrie foarte fain despre faptul de a fi părinte & soț. Poate reușesc să scriu mai pe larg despre ea, mi-a plăcut mult.
A apărut la OMG Publishing. Am mai scris și despre American Experience și Nada de Dosa, dar și despre romanele sale Ierbar și Multă forță și un dram de gingășie. Avem și un interviu la Perfect Contemporan cu el, dar oare nu ne trebuie unul cu ocazia noii cărți de poezie? That’s what I am thinking too.

Sophia România, Ruxandra Cesereanu

Intrigantă legătura asta între robotul humanoid Sophia și România, ceva la care să mă gândesc pentru că nu găsesc intuitivă conexiunea. Pe de altă parte, tocmai am zis “intuitiv” as if nothing, am multe la care să reflectez.
Unele poeme mi s-au părut foarte interesante. 
A apărut la Casa de Editură Max Blecher

La întretăierea drumurilor comerciale, Mariana Marin

Aveam de ceva timp antologia asta (de fapt, o aveam în dublu exemplar, nici nu mai știu de ce, de-aia am și dat una la ultimul giveaway pe instagram). Am tot citit poezie de Mariana Marin (unul din marile avantaje ale internetului de azi), dar e prima oară când o citesc în volum. Aici avem o antologie cu poeme alese din toate cărțile sale, texte alese de Claudiu Komartin. Mi-a plăcut enorm poezia găsită aici și m-a făcut să mă gândesc involuntar la legătura dintre filosofie și poezie, dar și la tot acest proces de scriere a poeziei care de multe ori înseamnă și îmbogățire și mutilare. Mi-a plăcut enorm cum a zis pe șleau la un moment dat: „Nu sunt o ființă morală/ Cine trăind poate rămâne/ Curat și integru?” Foarte multă poezie bună, am subliniat o groază de chestii, e ceva de avut în bibliotecă neapărat și simt că e o carte la care să revin.
A apărut la editura Cartier și găsiți o colecție întreagă și superbă pe tema asta la aceeași editură, check them out.

Piesă de rezistență, Teodora Coman

De abia așteptam să iau noua carte a Teodorei Coman și foarte fain ce a făcut aici: plasarea corpului nu doar la sală, printre oglinzi & transpirație, ci într-o introspecție inconfortabilă care nu e lipsită de îndoială de sine. Pune sub lupă utilitatea corpului și motivele primare pentru care se mișcă (sau nu se mai mișcă, naturalețe vs disciplină, viață contemporană vs calorii). Revin cu impresii mai amănunțite curând, îmi doresc să scriu mai pe larg despre cartea asta.
A apărut la Nemira, în colecția Vorpal (coordonată de Svetlana Cârstean).


Să vă mai spun și un secret. Nu am văzut niciun film luna asta. În schimb, m-am uitat la ceva anime și am revăzut niște episoade din Dr. House care e pe Netflix. N-am mai avut timp și de altceva. În plus, something’s cooking pentru că am citit & recitit manuscrisele câștigătoare la concursul de debut Cartex și ne pregătim să pornim colecția Amaterasu în forță. I cannot stress enough how much I love this, dar despre asta la timpul și momentul potrivit. Deci, da, dacă vrei, aș mai pune pe listă și cele trei volume de poezie pe care le pregătim și în care am petrecut mult timp. Dar aș mai pune pe listă și antologia Noise Poetry: Ce-ți spui noaptea înainte de culcare (un vers de-al Rominei Hamzeu transformat în titlu, superb) pe care am recitit-o și pe lângă care am stat și eu puțin, așteptând să iasă. Acum e disponibilă pentru precomandă pe site-ul Cartex. Textele sunt alese, desigur, de Mihai Marian, cofondatorul paginii Noise Poetry și cel care a alcătuit întreaga antologie.

Atât luna asta. Ne citim și în aprilie. 🙂