albinele gri de Andrei Kurkov — dialog cu Sorin Băiaș

Astăzi vă propun un dialog cu Sorin Băiaș, librar la Cartea de Nisip Librarium, Timișoara, despre cartea lui Andrei Kurkov, “albinele gri”. Pentru mine rămân o bucurie rețelele de socializare unde am întâlnit o grămadă de oameni faini, iar pe Sorin îl urmăresc pe Instagram unde facem constant schimb de impresii despre cărți. De multicel voiam să discutăm despre o carte sau alta. Și cum ne-am nimerit să citim cam în aceeași perioadă albinele lui Kurkov (și am văzut că i-a plăcut și lui), am zis că ăsta-i momentul. : ) Mi-a venit în ajutor, mai cu seamă pentru că e o carte despre care nu am reușit să scriu singură. Și, iată, cărțile ne aduc împreună încă o dată. Lectură plăcută!

Găsești albinele gri la Editura Paralela 45.

Foto îi aparține lui Sorin, check out his instagram.

RB: Am vrut de mai multe ori să scriu despre albinele gri a lui Andrei Kurkov, dar nu am reușit. După mai multe ciorne șterse, m-am dat bătută. Și m-am întrebat de ceîmi e atât de greu să scriu despre cartea asta cu o narațiune domoală și o atmosferă totuși neintruzivă. Probabil din cauza războiului din Ucraina. Starea latentă de conflict, viața atât de domoală și totuși pasibilă de dezastru a lui Sergheici m-au înduioșat și, poate paradoxal (dar într- o conexiune directă cu realitatea de azi) m-au și înspăimântat puțin (nu cartea în sine și conținutul ei, ci retrospectiv, când am început să mă gândesc la ea). Tu în ce atmosferă ai citit-o și cum te-ai simțit după ce ai terminat-o?

SB: În atmosfera războiului. Intrasem într-o vrie de verificat ştiri, situaţia nu era încă pe cât de statică e astăzi. Şi mi-am dat seama că, de fapt, ştiu foarte puţine despre Ucraina şi ucraineni. Crescusem cu ştiri: Insula Şerpilor, s-a mai inchis o şcoală de limbă română, revoluţii portocalii, apoi cu Maidan şi Winter on Fire, culminând cu invaziile ruseşti. Şi totul era foarte telegrafic şi impersonal. Când am văzut noua carte a lui Kurkov, m-am gândit că e cea mai potrivită ocazie să-i înţeleg cât de cât la firul ierbii. 

Odată ce am terminat-o, dar şi în timpul lecturii, simţeam că nu am citit ficţiune. În afara unor elemente, putea la fel de bine să fie un jurnal. Serghei Sergheici însumează probabil experienţele a mii şi mii de ucraineni în carne şi oase. Mă gândeam doar că acum e mult, mult mai rău decât în intervalul de timp din carte pentru că totul se petrece la scară mai largă. Şi, normal, fiind la o amărâtă de graniţă distanţă, nu prea aveam cum să nu-mi imaginez aceeaşi situaţie şi aici. 

“Într-un sat cu numai trei străzi, situat în teritoriul disputat de forțe ucrainene loialiste și separatiste, au mai rămas doar doi locuitori: Serghei Sergheici, un inspector de protecția muncii pensionar, devenit apicultor, și „dușmanul său din copilărie“, Pașka. Existența celor doi e marcată de privațiuni și de absurdul războiului. Pentru Serghei însă, cât timp ciclul natural nu se întrerupe, iar primăvara se apropie, universul și viața încă mai au un sens. Misiunea pe care și-o asumă este aceea de a-și duce albinele cât mai departe de zona de conflict, astfel încât să poată culege polenul în pace. În periplul său, Sergheici întâlnește combatanți și civili de pe ambele părți ale liniei frontului – ruși, ucraineni, tătari din Crimeea –, dezarmându-i prin inocența sa și prin structura sa morală.

Prin personajele sale, dialogurile vii și umorul fin, Andrei Kurkov ne propune un roman impresionant și actual despre viața oamenilor simpli care caută să se adapteze războiului, așa cum s-ar strădui să se obișnuiască cu un vecin scandalagiu și bețivan. Sau, mai simplu spus, un roman despre pace în vreme de război.”

descriere pe site-ul edituraparaela45.ro

RB: Povestea e, în definitiv, lentă, avem de-a face cu un apicultor (despre care am crezut că are cel puțin 60 de ani, am fost surprinsă să aflu că are 49 și se consideră bătrân, dar presupun că altfel se simt lucrurile într-un sătuc izolat) care locuiește într-o zonă rurală foarte aproape de conflict, într-o zonă gri. Cu el în sat a mai rămas doar “dușmanul” lui din copilărie, Pașka. Cum ți s-a părut cadrul ăsta?

SB: Povestea e într-adevăr lentă iar Serghei nu se comportă deloc ca un bărbat de doar 49 de ani. Cred că aici Andrei Kurkov a ţinut să îşi împovăreze protagonistul cât mai mult şi poate a forţat puţin nota. Pe de altă parte, Serghei a lucrat în mină, chiar dacă nu ca miner şi o boală de plămâni e un motiv destul de solid pentru a te simţi mult mai bătrân decât apare în acte. 

Toată dinamica asta de “frenemies’, cu doar doi săteni rămaşi în sat, unul într-un capăt, unul în celălalt, care nu se suportau încă din şcoala generală, este o gură de aer binevenită, poate chiar necesară în contextul unei zone gri destul de…gri până la urmă. Acolo Kurkov se prezintă celor care nu l-au citit încă şi le spune “sigur, situaţia e nasoală dar eu aleg să o tratez cu puţin umor” pentru că el oricum foloseşte registrul ăsta destul de des iar aici se potriveşte perfect, oferă un echilibru. Ce mi-a plăcut cel mai mult în cadrul ăsta e subtilitatea cu care ne e prezentată dilema colaboratorului. Serghei locuieşte aproape de soldaţii ucraineni, Paşka e aproape de separatişti şi fiecare îşi ajută aproapele. Nu pentru că au fost constrânşi, nu din considerente ideologice, ci pentru că se simt singuri şi soldaţii le fac un favor din când în când, câte un mic gest omenesc. Imaginea unui spion, sau a unui informator e câteodată percepută drept machiaveliană dar aici citim despre oameni care iau altfel astfel de decizii.  

RB: La un moment dat devenisem anxioasă pentru Serghei pe care l-am îndrăgit încă de la început. Mi-era teamă să nu i se întâmple ceva — mai mult sau mai puțin dezastruos. Dar lucrurile par, în cea mai mare parte din timp, să (li) se întâmple altora, iar Serghei este spectatorul, trecând el însuși doar prin niște situații neplăcute. În sensul ăsta mi se pare că autorul l-a transformat pe protagonist într-un observator; nu neapărat atent, analist, de fapt nici măcar nu știe că e observator și poate de aceea avem o perspectivă autentică asupra lucrurilor. Tu cum l-ai văzut pe Serghei Sergheici și ce crezi despre asta? 

SB: Şi eu m-am ataşat destul de mult de Serghei. E un om simplu care doreşte doar să-şi vadă de albinele lui şi să-şi bea ceaiul. E un pacifist, “why can’t we all just get along?”. Sigur că nu se poate şi atunci devine reactiv, pleacă, fuge, caută un sanctuar, lucru mai dificil decât ai crede, chiar dacă rabla lui îl duce în zone în care războiul nu ajunsese încă în acei ani. E un paria, ca mulţi alţii din zona gri; nici ucrainean – cel puţin în percepţia celorlaţi compatrioţi de mai la vest -, nici rus. Pentru primii e un simbol a ceea ce avea să vină, le amintea de război şi tot ce aduce conflictul, pentru ceilalţi e doar masă de manevră. 

Chiar dacă m-am ataşat de el, nu pot spune că am avut prea mari emoţii pentru Serghei. Ceva îmi dădea un semn că el e parte din convenţie şi că Kurkov nu era neapărat concentrat pe drama unui singur individ, ci ţinea să ne arate, cum ai zis şi tu, prin ochii lui Serghei, drama multora din Ucraina. Ochii aceia trebuiau să rămână în orbite până la final. 

RB: Totuși, înspre final se pare că realitatea îl ajunge din urmă pe Serghei Sergheici cel lent care, deși nerăbdător, face totuși lucrurile în tihnă. O parte din albinele lui confiscate temporar și înapoiate sunt gri. Scena de la final în care ia atitudine mi s-a părut foarte puternică, într-un contrast splendid față de restul cărții. Sunt curioasă cum ai citit tu asta. 

SB: Da. În loc de pistolul lui Cehov, aici avem grenada lui Kurkov. Decizia lui Serghei de la finalul cărţii poate fi interpretată ca o răzvrătire, ca un punct de cotitură în care apicultorul pacifist realizează că nu poate fugi încontinuu, că uneori trebuie să acţioneze şi să îşi asume o acţiune distructivă. Dar nu e totul despre distrugere la sfârşit şi lucrurile rămân în continuare gri. 

RB: Ai notat că “scriitura e simplă și plină de haz”, pe pagina ta de Instagram. Am simțit și eu asta. Am râs pe alocuri. Hazul se potrivește, e firesc, la fel de firesc cum e și Serghei — un om banal, în definitiv. E foarte interesant cum a reușit Kurkov să transforme ceva banal în ceva atât de semnificativ. Crezi că e memorabil personajul acesta? Și ce ar putea însemna el la o scară mai largă? 

SB: E un citat din Vodolazkin pe care mi l-am notat pe undeva: “Mi se pare că viaţa e atât de interesantă încât, dacă o redai într-un mod autentic, o să-ţi iasă.” (între timp mi-e încă frică să aflu părerea lui Vodolazkin despre conflictul din Ucraina, dar in fine). Când mai scriu recenzii despre vreo carte care mi-a plăcut mult, trebuie să fac un efort să nu tot folosesc termenul de ‘autenticitate’. Şi asta pentru că e unul dintre cele mai importante ingrediente ale unei ficţiuni reuşite. E cumva amuzant să te gândeşti că cea mai bună ficţiune se naşte din adevăr. Kurkov ştie să scrie autentic, îşi înţelege bine semenii. Până şi umorul e ceva atât de prezent în personalitatea ucraineanului de rând. Ar trebui să ştiu asta până acum, după atâtea filmuleţe şi clipuri vizionate din zonele de conflict. 

Serghei e memorabil tocmai prin faptul că reprezintă un om simplu, îşi împrumută trăsăturile dintr-o mare de oameni care au trecut şi încă trec prin momentele din roman. Din păcate,tragedia din viaţa reală nu se opreşte doar la experienţa lui Serghei. 

RB: Există o scenă care m-a tulburat grozav. Cea cu rucsacul plin de bomboane. Mi s-a zbârlit pielea citind. Care e cea mai memorabilă pentru tine și de ce? 

SB: Hah! Ne-a afectat aceeaşi scenă, de altfel foarte puternică. E un optimism rezervat pe undeva prin romanul ăsta. Rucsacul ăla era o faptă bună dusă mai departe de altcineva. E şi un contrast foarte bine ales care ne pregăteşte pentru o poveste plină de nuanţă unde oamenii sunt capabili şi de bune, şi de rele.

RB: Ce părere ai despre prietenia lui Serghei și Pașka? Mi-a plăcut și mi s-a părut foarte tipică, într-un fel — m-a distrat să citesc cum îi ținea Serghei dușmănie încă de când erau copii. 

SB: M-a dus instant cu gândul la Jack Lemon şi Walter Matthau şi la filmul Grumpy Old Men, deşi Serghei si Paşka nu erau deloc atât de ramoliţi. Mi s-a părut superb de ironic că singura companie pentru Serghei, singurul om pe care probabil nu l-ar fi luat nici în ruptul capului pe o insulă pustie era chiar duşmanul ăsta al său, nu nevasta, nu vreun vecin mai simpatic. Şi e un întreg dans de convieţuire acolo în care cei doi învaţă să se tolereze reciproc, să-şi ierte răbufnirile şi să bea împreună fără mare scandal.

RB: Asta a fost prima mea întâlnire cu Kurkov și, pentru moment, singura. Am văzut că tu ai citit mai multe cărți. Ce ne poți spune despre ele, regăsim același stil lent? E vorba despre o semnătură a autorului sau ceva specificalbinelor sale?

SB: Îmi place uneori să citesc mai multe romane ale aceluiaşi autor la rând, destul de des de altfel. Mă ajută cumva să reţin mai bine ce citesc când sunt expus pentru o durată mai lungă la aceeaşi voce sau acelaşi univers. Şi eu am început tot de la coadă, cu ‘Albinele gri’ şi, parcurgând ‘Grădinarul din Oceakov’ şi ‘Lăptarul de la miezul nopţii’, am pornit într-o călătorie înapoi în timp. Pot spune că stilul lent e intr-adevăr o semnătură a lui Kurkov dar asta nu îl face, în nici un caz, omniprezent. Kurkov nu scrie de azi, de ieri, şi ştie foarte bine cum să schimbe vitezele atunci când e nevoie.

RB: Ce interesant e asta. Eu încerc să evit să citesc mai multe cărți la rând de un singur autor pentru că tind să nu mai pot distinge între ele, le încurc și mă obișnuiesc așa tare cu stilul că nu mai reușesc să înțeleg demersul. Așa că încerc să mă înfrânez și să fac pauze între cărțile unui singur autor. Apropos de albine, crezi că sunt un simbol, o metaforă pentru ceva sau avem de-a face pur și simplu cu niște albine? 🙂 

SB: Pot fi doar albine, sigur. Sau pot fi oameni. Ele au nevoie de pace pentru a fi productive, altfel devin derutate, se pierd, iar aici, în cazul albinelor vorbim la propriu, dar în război, oamenii se pierd în ambele sensuri..

RB: Cum ai recomanda cartea aceasta cuiva în calitate de librar?

SB: Sincer? Până acum nu am fost nevoit să o recomand. Multi clienţi au venit ţintit şi au luat-o de pe raft. Asta mă bucură. Dacă ar fi totuşi să îi fac reclamă, aş spune că romanul ăsta e în mod clar mai mult decât ficţiune, că nu există un moment mai bun pentru a-l parcurge decât acum, când e atât de aproape de prezentul crunt şi l-aş sfătui pe cititor să aibă răbdare cu el, pentru că merită. 

Mulțumiri lui Sorin pentru acest dialog. Spuneți-ne dacă ați citit cartea și cum vi s-a părut! 🙂

Un comentariu

  1. Pingback:Albinele gri de Andrei Kurkov — dialog cu Sorin Băiaș - Blog Editura Paralela 45

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.