Apropierea, Marin Mălaicu Hondrari

Am făcut o prăjitură cu iaurt și am întins rufe la uscat cât am ascultat Iggy Pop. Mi-au cam scăpat căștile din urechi, am pus telefonul pe uscător și era să cadă; n-aveam buzunare, eram îmbrăcată într-o rochie fără. I-am zis fiică-mii, hai, la duș, apoi la culcare. A fost de-acord. Am ascultat împreună povestea lui Riți până a adormit. Când am ajuns înapoi în living, am tăiat o felie de prăjitură pe care a furat-o altcineva din tavă, m-am tolănit pe canapea cu mâțul meu paranoic și am deschis cartea. Iar apoi se făcea că mai am două pagini așa că am luat o pauză și am pus o poză pe Facebook cu mine și pisicul nebun. Undeva printre rânduri s-a terminat și cartea.

Am mai citit Războiul Mondial al Fumătorilor de Marin Mălaicu Hondrari care mi-a plăcut, după cum mă așteptam, dar nu știam totuși ce o să găsesc în Apropierea. Cu toate că citisem puțin despre ea, mă afund în ce citesc cu multă ignoranță de multe ori (voită, preferată etc). Mă așteptam să găsesc o poveste despre niște poeți. Sigur că am găsit și asta, dar ce mi-a plăcut foarte tare (pe lângă stilul cărții) e atmosfera din ea și, da, desigur, personajele. Două chestii mi-au rămas bine împietrite în cap, pășunismul apocaliptic și personajul Myriam. N-am ce să fac, astea mi-au plăcut cel mai mult și cel mai mult.

Nu te aștepți când începi să citești că o să ai parte de intrigă, de suspans, de tensiune. Miroși misterul de la o poștă, poate chiar din titlu, poate chiar din modul în care e scrisă cartea (din perspectiva unor mai multe personaje care se confesează). Dar pe restul nu le dibui atât de ușor. Iar povestea se construiește treptat, după ce treci de jumătate deja ești mult prea prins, iar când ajungi spre final nu cred că te mai poți opri. E și romanul ăsta ca o poezie, înșirat, curge, te duce, te plimbă și după aceea te lasă baltă cum știe doar o carte, se termină cu un punct sau în orice caz o ultimă pagină, după care, generic (doar că aici e un fragment din scenariul pentru filmul Parking făcut după cartea asta și pe care de abia aștept să-l vizionez).

M-a purtat bine de tot lectura asta. Îmi place cum combină lucrurile reale, practice, cu sentimentele pe care nu le rostește altfel decât general, cu cuvinte mari, dar care parcă așa înseamnă atât de mult, iar restul e prin gest. Totodată nu pot să nu admir această alegere a titlului care mi se pare că se mulează foarte fain pe tot ce se întâmplă în carte (evident, relația dintre personaje și un contrast, nu cre’că dau niciun spoiler, denunț evidentul). M-a dat pe spate personajul Myriam pentru modul în care apare, cum e ea ascunsă atât de frumos, apoi prezentată parcă pe tavă (în primul rând, am mirosit ceva, but I didn’t really see it coming) și în al doilea rând mi s-a părut foarte iscusit, la naibii de bine trasat tot cadrul ăsta. Și cartea e plină de această dezvăluire care se anunță doar vag și care te pune pe gânduri, pe bune, chiar asta e, doar asta? Și bineînțeles că afli că n-are cum să fie doar asta.

Pe coperta cărții o să găsești la sfârșitul descrierii: “Marin Mălaicu Hondrari cultivă arta suspansului într-un roman de dragoste în care nu există personaje secundare.” O să zic și eu, daaa. E fix descrierea de care ai nevoie ca să mergi acolo și să vezi ce se întâmplă. Foarte nimerit formulat, tocmai așa am simțit și eu.

Habar am de ce, dar îmi vine-n cap, Life is crazy, Candy baby.

Cartea asta m-a lăsat așa cu chef să ascult Iggy Pop, să mă joc Heroes III și să citesc Julio Cortazar. Dar și mai rău, adică și mai bine, m-a lăsat cu mare chef de scris. Ce să-ți mai dorești de la o carte?