Vreme ciudată la Tokio, Hiromi Kawakami

Eram foarte încântată să mai citesc o carte de Hiromi Kawakami pe care am descoperit-o prin Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano, o carte pe care am îndrăgit-o foarte tare și care a ajuns în topul celor mai iubite cărți citite în 2021. Așteptările nu mi-au fost deloc înșelate cu Vreme ciudată la Tokio. Am avut ocazia să mă pierd în povestea lui Tsukiko Omachi încă din primele pagini și am terminat cartea repede nu doar pentru că e tare scurtă, ci pentru că mi-a fost greu să mă opresc odată ce am început-o. Fapt pe care-l datorez întregime stilul autoarei cu care rezonez foarte tare, un lucru pe care l-am menționat frumos și în treacăt și când v-am vorbit despre vreme obișnuită la țară, din bol n-a căzut niciun măr.

În Vreme ciudată la Tokio avem ocazia să ne întâlnim cu Tsukiko Omachi, o femeie singură în vârstă de 37 de ani căreia îi place să-și petreacă timpul singură. Din întâmplare, într-una din dățile când a mers la un pahar și-o gustare s-a întâlnit cu vechiul ei profesor de japoneză, Matsumoto Harutsuna, în vârstă de vreo 67 de ani. Acesta o abordează primul, iar Tsukiko nu reușește deloc să-și amintească numele lui, așa că-i spune din start doar “Sensei”, acesta rămânând apelativul cu care i se va adresa până la final (direct sau în gând), chiar și când își reamintește numele lui. Legătura dintre Tsukiko și sensei începe destul de simplu și întâmplător. Aceștia dau unul de altul din când în când și beau, mănâncă împreună — nimic nu este programat dinainte, dar se pare că aceștia frecventează cam aceleași locuri și, în plus, se pare că au preferințe similare (ca tofu fiert, berea și sake, amândoi beau destul de mult). Relația dintre Tsukiko și sensei avansează treptat, natural, între ei se creează o legătură de prietenie foarte frumoasă până când Tsukiko începe să aibă niște sentimente pe care nu le recunoaște încă din prima clipă, dar care sunt suficient de puternice încât să fie mai atentă la relația ei cu sensei. Dacă ai auzit că aceasta ar fi o carte despre iubirea dintr-o femeie tânără și un bărbat mai în vârstă, atunci ai dreptate pentru că acolo te duce povestea. Doar că afecțiunea dintre ei doi și modul în care interacționează, totul, până la cele mai mici detalii, mi se pare că ar contura ceva mai mult decât o poveste de iubire, Hiromi Kawakami reușind să vorbească, poate indirect, despre multiplele nivele ale afecțiunii.

Pe scurt, e o carte despre afecțiune în multiplele ei forme — și despre iubirea romantică care poate să apară pe neașteptate, chiar și acolo unde granițele par mult mai mari. De la prietenie, Tsukiko trece destul de lesne la iubire și de aici înfloresc tot felul de alte gânduri și comportamente. Cu toate că este pe deplin conștientă de diferența de vârstă dintre ei doi, Tsukiko nu are niciodată gânduri îngrijorătoare sau contradictorii în direcția asta. Lucrurile care o preocupă sunt altele, ca de pildă imposibilitatea de a fi privită cu același sentiment de către sensei. Nu își ridiculizează sentimentele și nici nu le privește din unghiul din care societatea, cu siguranță, ar face-o. De altfel, există o scenă foarte bună în acest sens, într-un moment în care nici Tsukiko și nici sensei nu aveau astfel de gânduri, când un oarecare domn bețiv îi ia la rost că relația lor e absolut ridicolă. Tsukiko însă nu are astfel de griji în niciun moment și lucrul ăsta mi s-a părut nu doar autentic, ci pur și simplu foarte credibil.

Cartea are: umor, exprimări faine și simple, un personaj narator feminin imperfect și care te captivează, diferențe culturale pe care le vei considera ciudate, diferența de vârstă dintre cele două personaje se manifestă adesea prin diferențe culturale fascinante, Tsukiko e sinceră și autentică și extrem de ușor de plăcut, finalul e bun și poate o să-ți provoace o reacție sau alta.

Ce mi-a plăcut mult la cartea asta nu e neapărat subiectul, ci mai degrabă execuția. Încă din Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano m-am îndrăgostit de stilul acesta simplu de a scrie al autoarei, de modul în care intră atât de firesc în poveste. Și aici, și acolo, avem de-a face cu o naratoare femeie care își înșiră gândurile, impresiile, dorințele, uneori pe măsură ce le descoperă, alteori pe măsură ce își îngăduie ei însăși să le accepte ca fiind reale. E foarte plăcută narațiunea.

De asemenea, e fascinantă de urmărit relația dintre cei doi. Cartea nu e lipsită de umor și de scene care pe mine m-au atras foarte mult. Interesante sunt și diferențele dintre sensei și Tsukiko, niște diferențe care țin poate mai mult de vârstă și perioada în care fiecare dintre ei a “crescut”, dar și de pozițiile lor distincte. Pentru că sensei e un profesor de japoneză ieșit la pensie, Tsukiko face o muncă de birou (nu aflăm ce) și nu fusese niciodată prea bună la ora de japoneză, nu își amintește versurile și poeții despre care vorbește sensei și nici o altă sumedenie de lucruri. Sunt inserate astfel, treptat, diverse alte personaje, povestite de sensei mai mult (ca fosta lui soție, fiul lui etc). Dar cartea se concentrează aproape exclusiv pe cei doi și diverse întâmplări/scene care îi aduc împreună, Tsukiko concentrându-se, ca personaj narator, mai mult pe sensei. De asta nici nu e necesar să ne spună ce face la job, de aceea nici nu analizează prea mult alte relații de-ale sale. Niște vechi iubiri sunt menționate, una oarecum detaliată doar în contextul în care Tsukiko pare că vrea să înțeleagă ceva despre sine. Chiar și mica legătură care pare că s-ar putea înfiripa între ea și un fost coleg de clasă, Kojima, e privită/detaliată cu o oarecare răceală, mai ales dacă o comparăm cu relația cu sensei (pe care, la rându-i, o vreme nu o analizează deloc, până ce nu mai poate face altceva decât chiar asta).

Așa cum mă așteptam, m-a cucerit din nou Hiromi Kawakami și mi-a plăcut tare acest roman cu un subiect des întâlnit în literatură. Nu cred că ar fi cea mai bună carte cu care să începi să descoperi literatura japoneză pentru că e tare particulară din unele puncte de vedere și cred că o îndrăgești și mai tare după ce ai “înotat” puțin în paleta largă și fascinantă a literaturii japoneze. Totodată, sfatul meu e să vă pregătițu cu tot felul de japonezisme când începeți să citiți cartea asta pentru că e plină de… mâncare și mie, cel puțin, mi s-a făcut poftă tot timpul. Mai puțin de sake/bere, dat fiind că nu prea beau, însă în rest mărturisesc că aș fi mâncat tot timpul, singura problemă a fost căn nu aveam de unde procura toate felurile delicioase pe care le înfulecau cei doi, încă mă gândesc cu poftă la caracatița cu wasabi, iar mie nici măcar nu-mi place cine știe ce wasabi și caracatiță nu am mâncat în viața mea. And maybe this is the true power of story-telling…

FUN fact:
Titlul în japoneză e Sensei no kaban care se traduce prin “Servieta lui Sensei”, pentru că sensei umblă cu o servietă mai tot timpul, o servietă de om bătrân cu care eu am început să-l asociez foarte ușor și care m-a făcut de mai multe ori să mă gândesc ce moș simpatic e sensei. Înțeleg că în State au tradus cartea drept The briefcase, dar în UK au preferat s-o traducă prin Strange Weather in Tokio. Există un anumit pasaj din carte când Tsukiko îi spune ceva intim lui sensei, ceva ce nu mai făcuse până atunci și chiar atunci începe să se strice vremea, cu tunete și toate cele, iar sensei comentează că din cauza celor spuse de ea a devenit vremea ciudată. : ) De aici acest titlu inspirat care a fost preluat și în limba română. Sincer, e mult mai atrăgător decât Servieta lui sensei, așa că mă bucur pentru asta.

Și, dacă vă place manga, să știți că există și unul făcut după cartea asta: Sensei no Kaban pe care nu l-am citit încă, dar mă tentează. Așa că vă țin la curent.

Tot scriind despre cartea asta, am constatat că mi s-a făcut dor de personaje și de atmosfera din carte. Și ce altceva mai bun poți spune despre o carte decât că ți se face dor de ea? Iar Hiromi Kawakami are pentru mine acest dar minunat, mi se face dor pur și simplu de modul în care scrie. Nu e nimic spectaculos acolo, asta ai intenția să crezi, dar cu toate astea îți oferă o senzație foarte plăcută, caldă și familiară (și-ți vine să îmbrățișezi un pic paginile și să spui, uite ce simplu și frumos) și eu, sincer, iubesc asta.

A apărut la noi la editura Polirom în traducerea Dianei-Elena Tihan, iar eu am cumpărat-o de la libris.ro, dar cred că o găsiți peste tot.