vreme obișnuită la țară, din bol n-a căzut niciun măr

Îți dai seama cât de puțin știi engleză doar când trebuie să-i traduci la foc automat copilului o carte din română în engleză — atunci, imediat, pe loc, și dacă mai e și în rimă… am reușit excelent cu Pete Motanul, a fost binișor cu Maimuțica de zi și Maimuțica de noapte, dar când am ajuns la Visul lui Râde-n Somn, am dat bir cu fugiții, joc de glezne și toate cele. Fiica mea are un hobby nou, vrea să-i citesc în engleză cărțile care sunt în română și invers, asta pe lângă celălalt hobby care include citirea unei anumite cărți când mâncăm (aceeași carte, despre aceleași plante/flori) și se poate să mă fi bătut la cap să-i iau niște cărți noi cu Franklin și eu să fi pus în coș și Dora Minodora și alte minunății, sincer, orice e posibil în ziua de astăzi. Poate că piesa de rezistență nu e modul în care se pune în mijlocul patului în picioare și strigă “ajutooooor” din toți rărunchii (absolut intrigată de faptul că noi nu venim și a suta oară să vedem despre ce e vorba), poate că piesa de rezistență e mai degrabă asta: îi place să tragă apa la toaletă. Iar și iar. Motiv pentru care avem o înțelegere. Anume să nu mai tragă apa la toaletă toată ziua bună ziua. Într-una din zilele astea spălam niște vase și trebăluiam pe la bucătărie când aud un sunet familiar, suspect, MARA CE FACI ACOLO SPER CĂ NU EȘTI LA BAIE SĂ TRAGI APA LA WC, iar ea zice, NU, SUNT ÎN CAMERĂ, CITEEEESC!!!! Bineînțeles că în secunda următoare aud și apa țâșnind la WC. Nu, nu era în camera ei, nu citea, dar faptul că aia a fost prima ei scuză și eu am crezut-o spune multe despre dinamica noastră. Sau cel puțin așa-mi place să cred.

Cât scriu asta, ea se plimbă cu papucii mei prin casă. Papucii mei de curte, dar asta e altă discuție, puși invers și face un pic de circ pentru că nu-i vin, chiar dacă sunt, ca s-o citez, “my shoes.” Are codițe adorabile și pijama cu oițe de la moș Crăciun pe care nu știu sincer dacă o să vrea să și-o schimbe azi. Eu am pregătit micul dejun și am aspirat prin toată casa, am aprins cuptorul și mă pregătesc să coc o pâine. Cum ea e încă răcită, nu va merge la grădi, așa că programul meu e nedefinit și deloc predictibil. Lucrurile pe care trebuie să le fac azi îmi sunt oarecum clare, dar la fel și faptul că dacă nu ajung la ele/toate, nu e chiar așa o mare tragedie. Luna ianuarie a fost destul de obositoare pentru că nu m-am putut odihni, așa că sunt într-un plin proces de a fi mai blândă cu mine. Știu deja că o să ne ținem de un anumit ritual, o să citim niște cărți, poate o să facem niște activități și dacă nu mai bate atât de groaznic vântul, o să mergem chiar și la o plimbare. (Între timp ea s-a încălțat cu adidașii mei de alergat și se duce să facă yoga, deși sincer eu nu fac niciodată yoga cu adidașii în picioare, but I can hardly blame her, am niște adidași roz absolut superbi și dacă nu-ți place rozul, îmi pare sincer rău și poate ăsta e și motivul pentru care bebe Papa a început să plângă, să râdă și să râgâie chiar în acest moment și dacă nu știi cine e bebe Papa, nu-ți doresc neapărat să afli).

Totuși, în altă ordine de idei. M-am apucat de două cărți absolut grozave. Una dintre ele e Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian. E și una dintre cărțile pe care le-am ales pentru poll-ul lunar pe The Modern Book Club, să alegem ce să citim pentru februarie (celelalte două opțiuni sunt Intimități de Katie Kitamura și U de la Uliu de Helen MacDonald, două cărți la care oricum vreau să ajung). Dar până aici merele sunt în top la numărul de voturi și am decis să mă și apuc de ea, am citit primul capitol aseară, în pat (pe kindle) cât a adormit fiica mea și pot spune că deja m-am îndrăgostit de cartea asta. Atât de tare încât am avut impulsul să intru pe toate canalele de social media și să spun: opriți-vă din tot ce faceți și citiți cartea asta. Dar am fost prea obosită să intru pe social media pentru asta, așa că m-am rezumat la a citi capitolul cuminte și a urmări un episod dintr-un serial pe netflix. Că veni vorba despre asta, m-am apucat, mai mult din întâmplare, de Valeria și am fost convinsă să văd și următorul episod. Pare destul de easy-going într-un fel, cu o doză nu prea groaznică de anxietate, sunt curioasă cum merge mai departe așa că o să încerc și următorul episod. Trebuie să recunosc totuși că e un frumușel Victor, acest aspect s-ar putea dovedi a fi foarte important pentru eventualii viitori urmăritori ai serialului. Care, apropos, e făcut după o serie de cărți de Elísabet Benavent, En los zapatos de Valeria (ce-mi place!) Keep you posted about it!

Cealaltă carte de care m-am apucat și, de fapt, am făcut asta în timpul zilei de ieri, deci înainte să ajung la merele căzute din cer, e: Vreme ciudată la Tokio de Hiromi Kawakami. Despre Hiromi Kawakami v-am mai scris cu altă ocazie când am citit Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano care mi-a plăcut la nebunie și care m-a determinat să mai cumpăr alte două cărți de aceeași autoare. Am citit doar 24 de pagini până acum și deja știu că o să iubesc cartea asta. Ador modul în care își construiește personajele și deja am trecut peste câteva pasaje care m-au cucerit. Citind paginile astea m-am și gândit la un moment dat că pur și simplu îmi place cum scrie autoarea asta, rezonez și mă conectez și habar nu am cum să pun asta în cuvinte pentru altcineva, dar e pur și simplu vorba de entuziasmul ăla primar pe care-l simți când te întâlnești cu un tip de narațiune care te cucerește. Ah, s-ar putea să fi oftat un pic de plăcere când scriam toate astea pentru că pur și simplu ador să dau de cărți care mă încălzesc așa de fain pe dinăuntru și dacă înțelegi asta este pentru că și tu, ca și mine, ești probabil obsedat/ă de cărți/citit și te felicit din inimă, we are all in this together.

S-ar putea să fi scris toate acestea cu un bebeluș pe picioare, unul din plastic care are cel mai malefic plâns pe care l-am auzit vreodată (și nu, nu e vorba despre bebe Papa, ăsta e altul…) Și aici s-ar putea să mă fi oprit să merg la frigider să îi dau copilului un iaurțel (cu băiețel, nu știu dacă vă sunt familiare iaurturile alea natur, simple de la Danone care au și câte un desenuț alb-negru pe ele, ei bine unul dintre ele înfățișează o întreagă familie și e și un băiețel pe acolo, fiică-mea are preferințe bine plasate). Și din greșeală mâna mea s-a împiedicat în frigider de o eugenie care, ce să vezi, merge excelent cu cafeaua pregătită de iubitul meu soț și păstrată într-un termos absolut super și roșu pe care mi l-a dăruit tot marele meu iubitor de cafea (cineva mormăie pe fundal, “scrie acolo și în ciuda protestelor tale” blah-blah). De ce țin eugeniile în frigider? Fiecare cu piticii lui, nu crezi?

Dacă te întrebi cu ce poezie mă voi delecta în această zi de luni, atunci nu voi întârzia în a-ți povesti mai întâi faptul că fiica mea s-a cam îndrăgostit de poezioara 4 fără un sfert pe care am încărcat-o de curând pe tiktok și youtube. O să las mai jos youtube-ul ca să puteți vedea și voi despre ce e vorba. Am avut o conversație super-wholesome cu ea despre poezia lui Virgil Mazilescu și a decurs cam așa:

“E o poezie asta?”
”Da, mami, e o poezie de Virgil Mazilescu”

“Ba nu e. Nu e ma-lesc… Ești tu asta, mami!”

Pe scurt, vă doresc să aveți parte de încrederea asta masivă în viața voastră și să creadă cineva c-ați scris voi superbitatea de patru fără un sfert.

Între timp am pus pâinea în cuptor, e gata în 40 de minute și eu mă duc să rezolv o urgență, habar nu am ce s-a întâmplat, dar cred că niște jucării au nevoie imperioasă de asistența mea. Să aveți o săptămână frumoasă și, vă rog, nu ezitați să-mi spuneți ce mai citiți!