Vocile deșertului, Nelida Piñon

Se pare că editura Vellant mă bucură încă o dată cu o carte foarte faină, „Vocile deșertului” de Nelida Pinon despre care, așa cum se întâmplă poate mai des decât îmi place să recunosc, nu știam absolut nimic înainte să mă apuc s-o citesc. A fost o autoare braziliană (părinții ei erau imigranți spanioli). Nu știam nimic, deci, nici despre carte și nici despre autoare care i-a fost discipolă, prietenă și confidentă literară lui Clarice Lispector, autoarea s-a stins din viață în 2022 la 85 de ani și eu aflu de ea abia acum. Cu toate astea, acest fapt nu mă mai rușinează ca în trecut, în principiu pentru că: mai bine mai târziu decât niciodată, dar și pentru că nu reușești să știi niciodată tot și mai bine te bucuri că ai învățat ceva decât să te rușinezi că nu știai. 🙂 Nelida Piñon A semnat mai multe cărți și e bine cunoscută pentru cărțile ei erotice, așa cum este și Vocile deșertului, doar că nu este ceea ce numim o carte erotică de consum, foarte departe de așa ceva, ci o reimaginare/repovestire a celor O mie și una de nopți din diverse perspective narative, cu o atenție feminină sporită.

Șeherezada decide să se sacrifice pentru a salva fecioarele din Bagdad și ia asupra ei rolul de a-l stăpâni pe Calif din răzbunarea continuă împotriva femeilor. Ce mi se pare fascinant la cartea asta este că, într-un fel, fiecare scurt capitol este o reiterare a acelui fapt, a aceleiași narațiuni. Cu toate că fiecare nou capitol îmbogățește de fapt povestea nu doar în atmosferă, ci și în detalii biografice, sensuri și simboluri, totuși ai adesea impresia că întâlnim același lucru scris altfel, ceea ce mi se pare cu adevărat grozav din punct de vedere al actului scrierii în sine.

Șeherezada, fiica Vizirului, își asumă acest rol de a deveni soția Califului și o întâlnim prima oară printr-o propoziție extrem de curajoasă: „Șeherezada nu se teme de moarte.” Dar nu se oprește aici pentru că încă n-ar fi nimic, ci continuă „Nu crede că puterea lumii, reprezentată de Calif, pe care tatăl ei îl servește, va porunci ca prin moartea ei să fie exterminată imaginația.” De altfel, aici e esența Vocilor deșertului așa cum poate ar fi și esența celor O mie și una de nopți, e vorba nu despre triumful trupului feminin, ci al imaginației și, aici/punctual, al inteligenței feminine, un lucru pe care Nelida Pinon îl va scrie, rescrie, reimagina pe parcursul a 314 pagini. Dar Șeherezada nu este singura femeie curajoasă, ci la fel de îndârjită pare a fi și sora ei, Dinazarda, care o însoțește pe sora ei mai mică în acest plan nebunesc de a pune capăt crimelor pe care le săvârșește Califul, cu ajutorul călăului său devotat, în fiecare dimineață. După ce noaptea nunții a fost „făptuită”, femeia din patul Califului ia urmele eșafodului pentru a-și găsi sfârșitul. Această solidaritate feminină bruscă și fascinantă este arătată întocmai în carte, iar prietenia celor două surori cu sclava Jasmine, întrucâtva exotică, pare să susțină într-un fel această idee. Perspectiva narativă jonglează între aceste trei femei, la persoana a treia, dezvăluindu-le și ajutându-ne să le cunoaștem și să le înțelegem, totul re-spus în fiecare noapte așa cum și Șeherezada trebuie să țeasă noi și noi și intrigante trame pentru Califul care niciodată nu-i face promisiunea izbăvirii. În fiecare dimineață planează asupra ei stresul teribil nu de a fi ucisă, ci de a fi reluat firul crimelor ce au precedat actul său narativ: asta ar însemna că imaginația a dat greș. Asta ar însemna nu că Șeherezada a dat greș, ci că povestea, invenția, imaginația a(u) dat greș, ceea ce nu putem lăsa să se întâmple în niciun caz.

Însă nu suntem lipsite și lipsiți nici de perspectiva Califului — prin intermediul așa zisei sale măreții, ajungem să-l cunoaștem și să-l înțelegem într-o oarecare măsură. Născut prinț, având acces la propriul harem din adolescență, asupra lui a planat întotdeauna datoria de a-și ocupa fiecare noapte cu o femeie, soția lui, Sultana, sau vreo favorită din harem — desigur, un foarte tragic destin, complet de neînțeles pentru muritorii de rând. Lăsând satira la o parte, este pusă existența Califului și din unghiul ăsta și, deși e greu să ignori componenta asta superficială a suferinței sale, e foarte interesant să citești despre ea. Mai cu seamă e interesant pentru că pune masculinitatea și datoriile sale în anumite unghiuri interpretative bogate și nedecisive. Există un joc intens și continuu pe tema feminității și masculinității, așa cum era de așteptat într-o astfel de carte. Califul este distrus pentru că a fost martorul înșelăciunii Sultanei — el, cu un harem întreg, cu o sumedenie de femei la dispoziția lui, la propriu închise cu cheia și la care nu ajungeau niciodată alți bărbați în afara suveranului și a unor eunuci, el, deci, împăratul împăraților, o prinde pe Sultană într-un act decisiv, acuplarea cu un sclav „negru”, un „african” așa cum e numit în carte. Scena este foarte grafică, deloc zgârcită în descrieri.

Cartea te pregătește în sensul ăsta prin apariția voluntară și constantă a unor termeni precum vulvă, falus și penetrare, dar cu toate că există mai multe scene cu potențial erotic, terminologia rămâne sau devine simbolică. Da, cred că am putea spune că restul terminologiei devine simbolică tocmai datorită scenei cu Sultana care este cu adevărat erotică și înflăcărată. Aici resimțim și noi voluptatea acestui personaj, așa cum ne este descrisă, nesățioasă și doritoare de apropieri carnale în afara patului conjugal. Ce l-a rănit mai tare pe Calif? Trădarea? Faptul că Sultana ar fi putut rămâne însărcinată cu un copil despre care el nu ar fi știut niciodată că nu este al lui? Faptul că a văzut tot actul, minuțios descris, la care era de altfel prezentă și slujitoarea Sultanei care o ștergea și curăța de lichidele străine ale sclavului care o penetra? În orice caz, la fel ca un băiat care află pentru prima oară că l-a înșelat iubita și devine un bărbat misogin și asupritor cu toate femeile pe care le întâlnește, la fel și Califul se transformă într-un monstru răzbunător care decide să-și ucidă soția în fiecare dimineață. După moartea Sultanei, trebuie să întregească acest gol, așa că se recăsătorește iar și iar. Mai întâi o devorează în pat, dar într-un mod aproape canonic, ca pe un ritual mai mult necesar decât dorit, apoi o dă pe mâna sacră a călăului și reia ritualul în fiecare noapte cu o nouă femeie. Șeherezada devine soția acestui bărbat îngrozitor și în fiecare noapte îl transportă nu în locuri străine, ci în sentimente și personaje necunoscute pe care însuși Califul pare că ajunge să și le apropie.

„Corpolent, cu nasul încovoiat, suveranul cedase fascinației exercitate de tânără. Practic, abandonase povara puterii în schimbul fanteziei. Și, la fel ca orice făptură din popor, aspira să fie altcineva decât el însuși, să uzurpe o identitate străină prin vicleșugul iluziei. Poate, cine știe, să-și umple singurătatea furând înfățișarea unui personaj al Șeherezadei. Să contopească realitatea regatului cu poveștile tinerei, convins acum că, prin intermediul fabulației, avea să-și lărgească viața.”

pag 211, Vocile deșertului, Nelida Piñon

E fascinant modul în care Nelida Piñon a ales să spună povestea: nu există suspans, nu ar putea exista, dat fiind că știm și trebuie să știm cum se termină cartea, înțelegem destul de repede de ce avem sau nu avem să ne temem, însă procesul, descrierea, modul în care ne amăgește și pe noi în fiecare capitol cu intrigi pe care nici măcar nu ni le dezvăluie, ne face poate să ne îndrăgostim de scriitura Nelidei Piñon. Și, de ce nu, poate și această ușurință cu care dezvăluie erotismul și-l transformă pe alocuri aproape în terminologie. Scrie și excitant (la propriu) și frumos Nelida Piñon și mi-au plăcut aceste (meta)interpretări la personajele Șeherezadei, Califului, surorii Dinazarda și a sclavei Jasmine. Mi-am subliniat mai multe pasaje care pur și simplu mi-au plăcut cum au fost scrise și mi s-a părut atât de nimerit că o repovestire a celor O mie și una de nopți din perspectivă feminină, din perspectiva destinului personajelor care nu sunt în poveștile Șeherezadei, este atât de seducător scrisă, servindu-ne și nouă autoarea, rând pe rând, ceva din ce îi servea Șeherezada Califului. Îți oferă mai ales putința de a te pierde pe tine într-o poveste.

Mi s-a părut foarte interesant, dar totodată simt că aș vrea să mai citesc și alte cărți de-ale autoarei. Îmi place cum scrie. A apărut la editura Vellant în colecția endorfiction, în traducerea din portugheză a Corinei Nuțu.